OGLINDA FERMECATA

   EU...sunt asemenea faţetelor şlefuite ale unui diamant pe care toţi îl purtăm talisman (sau pecete?), pe care nu îl putem ascunde niciodată suficient de bine, dar pe care, chiar şi descoperit, nimeni nu mi l-ar mai putea fura vreodată.

   Nu am de gând acum să vă înşir aici un catalog nesfârşit de articole de îmbrăcăminte, mobilier, cărţi, electronice, filme de văzut, locuri de vizitat deşi, am nevoie de toate astea şi ele au făcut parte din mine, recunosc dar aşa cum mi le-a adus întâmplarea, un lucru după altul, ca să le pot savura cu toată plăcerea importanţa lor. Singurul lucru pe care mi-l doresc din toată inima şi pe care nu-l găsesc nici pe Internet, nici în cataloagele vreunui supermarket, nici în Gara de Nord, nici la talcioc sau pe stradă, sunt prietenii mei adevăraţi.

   Viaţa mea s-a învârtit mereu în jurul oamenilor care mă înconjoară. Sunt mult mai fericit atunci când cineva îmi spune o vorba bună, mă încurajează, mă sprijină cu un sfat venit din inimă (mai mult sau mai puţin subiectiv dar totuşi e un sfat), mă îmbrăţişează cu o privire caldă sau mustrătoare (când e cazul şi ştiu, că e de multe ori).

   Dintre toţi aceşti oameni care roiesc în jurul meu, care uneori mă agasează, care uneori mă întreabă în ce direcţie e Antartica, la ce staţie să coboare, sau doar cât e ceasul, eu încerc din răsputeri să-i cuprind în palme, să-i mângâi, să-i îmbărbătez pe toţi aceia care mai păstrează in privire dorinţa de a fi "ei înşişi" şi de a mişca universul acesta măcar cu un micron în direcţia dorită de ei. De a trăi frumos şi curat, de a câşiga o luptă cât de mică, de a proteja pe altcineva, de a împărtăşi şi celorlalţi din experienţele lor, de a aduce cuiva zâmbetul pe buze, de a râde în loc să se întristeze, de a aler-ga cu braţele deschise către valurile înspumate ale mării, de a se bucura copilăreşte de un cadou învelit în poleială.

   Ca să mă pot descoperi cu-adevărat şi-n totalitate, cred că acum aş avea nevoie de o oglindă mare, cuprinzătoare, o oglindă fermecată care, să mă oglindească aşa cum sunt eu de fapt, fără să-mi ascundă nimic, care să-mi arate cât de palid, de urât sau de frumos sunt, care să-mi desconspire minciunile pe care mi le spun singur despre mine.

   Eh, şi poate chiar aş mai vrea ca din oglinda asta să mă privească direct în ochi celălălt EU al meu: criticul, integrul, severul, neîmblânzitul, puternicul! Aş vrea să îmi poată vorbi şi chiar să mă certe, cred că nu m-aş supăra nici dacă m-ar înjura, să îmi demoleze argumentele şubrede cu care îmi amăgesc uneori credinţa credulă, să mă ademenească prin imagini despre o altă persoană în care mă voi transforma, să îmi râdă în nas atunci când sunt un copilaş prostuţ şi împiedicat, să îmi şoptească numerele câştigătoare de la 6/49. O concluzie imediată mi-a răsărit însă brusc în minte: cred că nu voi fi în stare niciodată să îmi fiu mie însumi, prieten! Noroc cu voi, ceilalţi, care reuşiţi uneori să mă faceţi să uit cât e de trist să-ţi fii propriul inamic.

   Averile comune pot fi furate, dar bogăţiile adevărate, nu. În sufletul fiecăruia se află lucruri preţioase care nu pot fi luate. Secole întregi, învăţaţii lumii s-au străduit să găsească definiţia sufletului, descrierea, limitarea şi caracteristicile sale dar mă întreb, câţi oare dintre ei au reuşit cu-adevărat acest lucru. Cu toate acestea, fiecare dintre noi simte în mod diferit şi trăieşte într-un mod unic fiecare experienţă depozitată în interiorul sensibilităţii sale. Din păcate însă, în acest spaţiu, care se pare că este infinit, se depozitează de-a lungul timpului atât bune, cât şi rele, amintiri plăcute şi pline de încântare, dar şi dureri şi amintiri dintre cele mai neplăcute.

   De-a valma, ori pe rând, acestea se aşează toate ca în nişte sertăraşe, provocând reacţii diverse. Pe unele dintre ele, ne face plăcere oricând să le scoatem la suprafaţă, ne bucurăm că există iar în momentele grele acestea ne ajută să mergem mai departe şi ne întăresc. Pe altele, dimpotrivă, le încuiem adânc şi ne dorim să nu le mai scoatem la lumină căci simpla lor amintire, aduce nelinişte, durere, tristeţe.

   Greşim însă procedând, astfel, păstrând ascunse doar amintirile neplăcute şi durerile, dezamăgirile şi pierderile suferite, nu facem altceva decât să ne pansăm, uneori inutil răni, ce nu vor fi niciodată vindecate, căci fiecare aducere aminte, va tăia şi mai adânc locul deja sângerând. Mintea omenească este complexă, dar şi ciudată, functionând uneori în opoziţie cu ceea ce ne face bine.

   Ca şi oameni, avem deseori tendinţa de a descoperi în noi, tocmai acele lucruri care ne fac rău şi atunci preferăm să ne aducem aminte de iubita(ul) care ne-a înşelat, de prietena(ul) care ne-a minţit, de colega(ul) care ne-a furat portofelul sau de pisica pe care am pierdut-o. În acelaşi timp, uităm de bucuria adusă de primul zâmbet al copilului nostru, de primul buchet de flori pe care l-am oferit sau primit, de zecile de reuşite profesionale, de micile satisfacţii cotidiene, uităm ceea ce contează, prinşi fiind în evenimente mărunte. Până la urmă, merită să lăsăm în sufletul nostru tot ceea ce ne face rău?

   Ce păstrăm şi ce vrem să aruncăm la coşul de gunoi? Dar mai ales, cum ne vindecăm? Astfel, într-un moment cu mine însumi, încerc să realizez ce lucruri mi-au măcinat sufletul, ce stări sufleteşti m-au apăsat mai tare, ce m-a afectat cel mai mult în viaţă. Încerc uneori să aflu, dacă acele lucruri chiar merită să rămână înlăuntrul sufletului meu! Aş vrea să le triez. Cele mai puţin esenţiale, încerc să le şterg cu totul, să le arunc la gunoiul uitării şi să înţeleg de ce sunt atât de neimportante încât nu merită să ocupe un loc, în sufletul meu. În schimb, pe cele importante încerc mereu să le accept ca pe ceva ce pur şi simplu "mi-au fost date".

  Pierderea unei persoane dragi, greşelile majore, eveni-mentele care m-au învăluit, fără să pot interveni în vreun fel, toate acestea ar trebui să le accept şi să le păstrez în mod normal, ca şi făcând parte din viaţa mea, drept întâmplări sau situaţii asupra cărora nu am avut nici o putere. Iar ceea ce aş mai putea încă repara, să încerc să le repar.

   Dar şi mai trist este atunci, când, în aceaşi viaţă, sunt nevoit să o iau iar de la capăt, la fel de convins că nu voi ajunge nicăieri, nici de data asta. Să pot avea uneori a doua şansă! Da, mi-aş fi dorit atât de mult acest lucru în unele situaţii dar ştiu că nu mă pot opune, Destinului. Dar mă şi întreb: ce aş fi făcut oare cu ea? Aş fi irosit-o la fel ca şi pe prima sau poate că, experienţele anterioare prin care am trecut, greşelile pe care le-am făcut, ar fi putut să mă influenţeze decisiv, ca să nu le mai repet şi atunci această a doua şansă, ar fi fost cea bună.

   Uneori, am impresia că mă contrazic singur în ceea ce priveşte tristeţea, suferinţa: pierdem prin moarte, într-adevar, un alfabet, o limbă, o cultură dar, poate că eu voi câştiga dreptul la o a doua şansă, revenind un om nou, într-o altă viaţă. Dar mai ştiu, că regretul şi furia neputinţei, apar numai la oamenii care pot citi în adâncul lor, că moartea fiinţei lor anterioare a fost inutilă, pentru că pot percepe că, în această a doua şansă şi încercarea dinainte s-au comportat la fel de lamentabil. În schimb, eu ştiu, sunt chiar sigur pe mine, că voi deveni un om nou şi nu voi mai repeta greşelile din viaţa mea, anterioară şi chiar voi învăţa din ele.

    Offf, parcă simt acum că este rândul sertarelor cu amintiri frumoase şi oameni deosebiţi (pe care i-am cunocut de-a lungul timpului) să fie deschise larg şi revăzute, retrăite! Nu este aşa că acum am motive să zâmbesc cu adevarat? Aş vrea să le păstrez pe toate acestea în sufletul meu, la loc sfânt şi să-mi amintesc de ele zi de zi, de toate persoanele dragi care mi-au bucurat odată inima, de toate acele momente de fericire, bucuriile şi împlinirile prin care am trecut, de bătăliile câştigate zi de zi, de dimineţile însorite şi senine.

   Şi cred că, abia atunci sufletul meu o să aibă poate liniştea, pe care şi-a dorit-o mereu, pe care, poate chiar că o merită azi din plin.

ÎN LUMEA...LUCRURILOR SFINTE!

   Gândurile mi s-au amestecat cu sufletul, de-a valma! Se întreătrund, mă fac să trec printr-o serie de stări extreme. Mă cuprinde furia, mă apucă nervii, mă umplu de tristeţe, zâmbesc amar, îmi pironesc privirea pierdută pe un colţ de cer şi EU-l din mine tună năvalnic.

    Nu-mi doresc decât să zac! Să nu mai vorbesc cu nimeni! Nu vreau să aud nimic, decât o melodie! Nu vreau să văd pe nimeni! Vreau doar să mă desprind de realitate şi apoi să plec, în lumea mea, acolo unde totul este frumos şi nimeni altcineva nu are acces. Acolo, nu trebuie să mai dau explicaţii, nu trebuie să-mi cer scuze pentru o reacţie avută uneori la nervi dar care nu e răzbunare.

    În această lume a mea, nu trebuie să îmi aleg cuvintele pentru a nu deranja sau răni. Pot să iubesc liber, fără să îmi cer scuze că sufoc. Nu mai am aşteptări, nici dureri sau suferinţe, lacrimi, dezamăgiri pentru că acolo, iubesc şi sunt iubit şi asta e tot ce contează.

  În această lume a mea, nimic nu este cenzurat şi nu mi-e teamă de felul în care tu vei reacţiona. Nu mi-e teamă de nimeni şi nimic căci această lumea a mea, este pură, asemeni unei ape cristaline care curge asemeni timpului, lin, fără unităţi de măsură, şi nu trebuie să dreg nici o situaţie pentru că pot să dau explicaţii, sunt ascultat şi înteles, nu sunt dat de-oparte şi nici nu înnebunesc căutând felul în care te-aş putea convinge pe tine, că de fapt, tu eşti cea care greşeşti.

   În această lume a mea, care este o lume minunată pentru că exist doar EU, un om matur cu suflet de copil şi iubesc, iubesc aşa cum ştiu şi simt eu, prosteşte, nătâng dar iubesc cu puritatea unui suflet de copil.

  În această lume a mea, exist doar eu şi povestea mea de iubire, povestea mea de suferinţă, povestea mea nespusă şi necitită de nimeni, doar de mine şi bucăţica mea de hârtie mototolită, numită "sufletul meu".

   În această lume a mea, eu mă hrănesc cu vise şi amintiri frumoase, mă supradozez cu fericire, mă îmbăt cu nectarul iubirii, simt ceea ce realitatea nu mă poate face să simt. Am marea bucurie că acolo nu e nimeni! Nimeni nu are acces!Nimeni nu mă poate răni! Nimeni nu mă poate face să sufăr sau să plâng.

  Nu ştiu dacă mi-am limpezit gândurile. Nu ştiu dacă sunt înţeles, dar ştiu că e foarte dureros să fi judecat uneori, pe nedrept. Mai rămân o clipă în această lume a mea şi apoi, am să mă reîntorc la realitate, într-o altă lume, dincolo de adevăr, dincolo de puterea mea, într-o nesfârşită succesiune de evoluţii.

LUMEA VIRTUALA!

   Lumea virtuală! Milioane de oameni, de fotografii, de Speranţe şi aproape tot atâtea minciuni, false incertitudini şi dezamăgiri, uneori.

   După o zi infernală, te aşezi în faţa calculatorului şi începi să trăieşti o altă viaţă, vrei să scapi din cotidianul pe care nu-l mai poţi suporta, să scapi de oamenii pe care-i întâlneşti zilnic şi care sunt invariabil plictisitori. Vrei să visezi din nou! Vrei să speri. Iluzii pe care ţi le creezi în inconstienţă! Te rupi de realitate şi visezi că ţi se va întâmpla ceva frumos, că vei întâlni oameni deosebiţi, aşa cum nu există acolo, afară.

   Probabil cu mulţi dintre ei ai făcut odată, fără să-ţi dai seama, un schimb de priviri undeva, fără să ştiţi că va veţi întâlni cândva peste timp, în această lume virtuală. Uiţi de tot şi de toate, trăieşti intens fiecare secundă aici, îţi bate inima cu putere când vezi un profil care te-a atras: ”poate este el cel pe care îl aştept”...''poate este ea cea pe care o caut''! Apoi, totul se transformă în dezamăgire şi cauţi iar şi iar...

   Ne irosim timpul pe care nu îl avem în căutarea a “ceva”, de multe ori nici noi nu ştim de ce o facem. Mulţi poate sunt căsătoriţi şi vor să scape de rutina de zi cu zi, de partenerul cu care trăiesc ani lungi de monotonie, vor să înveţe să iubească din nou, vor să fie iubiţi cu pasiunea de care au avut parte cândva, se hrănesc cu iluzii uneori deşarte.

   Întotdeauna, oamenii pe care îi întâlnim aici sunt, în opinia noastră, mult mai buni decât cei de “afară”, asta pentru că aici, ei au curajul de a-şi descoperi sufletul. Cu o mască pe faţă, oricine are curaj, ne putem asemui oarecum cu hoţii! Suntem hoţi de suflete, de fotografii! Fiecare dintre noi avem poze cu oameni pe care nu i-am întâlnit şi poate nici nu-i vom întâlni vreodată în viaţa noastră, reală.

   Aşteptăm cu nerăbdare un răspuns la vreun mesaj trimis în eter, emoţii, frământări. Este foarte greu să întâlneşti în viaţa reală o persoană pe care ai cunoscut-o aici, şi să crezi că ea va fi cu siguranţă o altă persoană decât cea pe care o aşteptai, pe care ţi-ai imaginat-o sau poate este mult peste aşteptările tale şi, în acest caz, este şi mai greu.

   Te străduieşti să placi, să faci faţă situaţiei, îi simţi privirea acuzatoare şi staţi o oră faţă în faţă, fără să reuşiţi să legaţi o conversaţie decentă, ”ne auzim la telefon”… ''mai vorbim mâine”…o sărutare pe obraz sau pe gură şi, din momentul în care ţi-a întors spatele, simţi că nu vă veţi mai întâlni  şi vedea niciodată!

   Suntem toţi oare vânzători şi cumpărători de iluzii? Şi, în acelaşi timp, căutători de comori? Eu, am căutat mereu o femeie la fel ca şi mine, puternică dar şi sensibilă în suflet, romantică, pasională, senzuală în iubire, în acelaşi timp, o femeie care să ştie să privească în sufletul cuiva, o femeie pentru care viaţa în sine, nu reprezintă un lung şir de com-promisuri, ci un amalgam de respect, dragoste şi onestitate.

   Mă gândesc la acea femeie aşa cum şi ea se gândeşte la mine, fără să ştie că amândoi existăm, totuşi, undeva în realitate, dincolo de această “lume virtuală”! Toţi căutăm o iubire sinceră, curată, ce izvorăşte dintr-un suflet pur, dar oare câţi ştim să dăruim şi să primim, iubirea?

   Viaţa nu este o cursă, ci doar o călătorie care trebuie sa-vurată pas cu pas. Ieri e "istorie". Mâine e "mister". Azi e un "cadou". Bucură-te de el, dacă într-o zi ai ocazia să-l primeşti şi considerăte fericit. Şi totuşi, în această “lume virtuală” am avut ocazia şi posibilitatea uneori, să întâlnesc şi persoane serioase, de calitate, sincere. Odată, chiar am crezut că mi-am găsit aici “sufletul pereche”, dar cred că nu am ştiut eu atunci prea bine să sesizez această şansă pentru că, el, Destinul, ne aduce uneori paşii pe acelaşi drum dar apoi ne lasă să ne descurcăm singuri.

   Uneori, iubirea ne bate la poarta sufletului, chiar aici, în această lume virtuală, dar dacă atunci, nu avem puterea s-o simţim, şi să-i deschidem poarta sufletului, ea pleacă mai departe iar noi vom rămâne mereu singuri şi vom da vina pe neşansă, când de fapt, principalii vinovaţi suntem noi.

CUM SA ÎNVETI SA IERTI

   Duminicile, ne spunem mereu cuvinte de dragoste dar apoi se întâmplă să ne petrecem iar nopţile singuri, pentru vina de a fi cerut prea puţin, pentru păcatul de a fi iubit prea mult, pentru trufia de-a nu fi înţeles la timp unde se termină visul şi unde începe viaţa, unde e desenată linia subţire, invizibilă, absurdă dintre aproape şi atât de departe.

   Seară de seară, aş fi vrut să-mi găsesc puterea să mai ademenesc primăvara printre noi. Sunt unele zile în care totul ne răneşte, ca şi cum ar fi fost programat fiecare minut pentru deznădejde. Sunt unele zile în care suferinţa şi orgoliul se transformă într-un amalgam de lacrimi şi de neputinţă, care mă sufocă până aproape de moarte. Cum aş putea să uit umilinţele, greşelile, aşteptările şi nemiloasele refuzuri?

   Cum să înveţi să ierţi într-o relaţie în care niciodată nu ţi se acordă iertarea?

   Nu mai ştiu să mă iert nici pe mine, pentru naivitate, pentru deznădejde, pentru speranţă, pentru rătăciri, pentru iubiri. Nu mai ştiu cum să merg mai departe, am impresia că mi-am pierdut complet busola şi direcţia.

   Dar dacă acum, m-ai lua iar de mână şi m-ai lăsa să-ţi arăt prima rază de soare prin ochii mei, să-ţi port paşii prin nisip, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde cerul sărută pământul, să-ţi spun noapte bună încet şi duios, să-ţi arăt cum să plângi cu ploaia, cum să cânţi cu vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să traieşti cu viaţa, cum să iubeşti cu sufletul, cum să crezi în minuni şi speranţă, să-ţi fiu început şi sfârşit, noapte şi zi, viaţă şi speranţă, să-ţi pun iubirea în suflet şi tu să o trăieşti, să fiu în gândul tău, mereu, să-ţi sărut tăcerea şi să-ţi alung singurătatea, să ne lăsăm gândul prin uitare iar cuvintele să ne curgă fără să le mai pu-tem opri, să ne-adunăm iar toate clipele frumoase într-un mănunchi de vorbe, cu siguranţă ne-am elibera sufletul de durere şi de dor tăcut.

   Dar de ce avem în noi atâta dor şi nu suntem în stare să-l uităm, când stelele mor? De ce cu trupul nu găsim, ce-n suflete ascuns râvnim? Tăcerea ta este un pumnal ce-mi însân-gerează aşteptarea, ce-mi spulberă în neant visarea, dorul şi iubirea. Spune-mi, ce suferinţă porţi în suflet de eşti atât de nepătrunsă?

   Ştiu, ai fost doar o sclipire-n viaţa mea, sau poate doar o stea, care apare şi dispare, sau poate chiar un dor răzleţ, un val de mare. Mi-ai chinuit noapte şi zi, şi inima, şi dorul, şi gândirea, crezând că poţi să-mi dărui fericirea, fără să văd, fără a şti, că tu de fapt, n-ai să mă poţi iubi.

   Dar sper ca toate visele tale să se împlinească de-acum fără mine! Şi astfel, fiecare va fi liber să descopere dragostea în felul lui, din propriul său punct de vedere şi în limita pe care inima lui o poate suporta. Dar să nu lăsăm visele să piară, dacă visele mor, viaţa noastră nu mai este decât o pasăre cu aripile rupte, care nu mai poate să zboare.

CUVINTELE-MI SIMPLE…SI ÎNCA NEROSTITE!

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite dar ascunse-n suflet. Uneori mă furişez după ele şi zâmbesc ghiduş amintirii, alteori le transform în cântec şi le picur în sufletele cenuşii. Câteodată mă dor şi atunci se preschimbă-n clipire şi le simt gustul sărat, atunci când rămân încă nerostite.

  Dar în lumea lucrurilor sfinte, adesea nu se spun... cuvinte şi-n lumea celor fără de cuvinte, adesea, tot ce-ai vrea sa spui...se simte.

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite chiar dacă ele uneori mă dor. Nu aş putea trăi fără ele! Am încercat o vreme să le-ascund în mine dar mi-era dor să şoptesc, să vorbesc, să strig, să urlu şi pentru că n-am avut glas, cuvintele toate au izbucnit în mine şi hohote de gol m-au umplut şi-atunci,  am hotărât: o să-mi iau sufletul de mână, şi o să colorez cuvintele în mii de culori ca să respir aerul lor curat.

   Şi totuşi, cuvintele mele simple şi încă nerostite, te strigă iar, dar tu, unde eşti acum? Te rog, nu lipsi astă seară, noaptea asta va naşte îngeri. Vino! Hai să ne pitim din nou printre stele şi să-i vedem cum aleargă cu tălpile goale râzând. Hai! Prinde-mă de mână şi zboară cu mine spre stele. Priveşte-mă, mă transform într-o salcie, privesc   şi lăcrimez printre crengile sufletului chemându-te.Vino!

   Mângâie-mi cu privirea ochii şi aşterne-mi pe suflet zâmbetul tău de ştrengăriţă. Oare îţi mai aminteşti când îţi spuneam aşa, şoapte de cuvinte nerostite când cu gândul îţi atingeam chipul. Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă. Lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.

   Nu ştiu prea bine când m-am născut. Uneori, răsar în mine mugurii primăverii şi miros a verde crud. Alteori, îmi dau voie să ning doruri şi surâsuri. Uneori, îmi place să zbor şi mă întrec cu fluturii şi când frunzele încep să se-aprindă, răsar în mine gânduri de iubire. Îmi place să mă nasc cu fiecare răsarit şi să aprind stelele în fiecare seară, luminând umbrele trecutului meu.

   Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă, nu-mi opri visarea! Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare. Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult.

    Apoi, spune-mi fără cuvinte, fără lumină, fără sunet că, în lipsa mea, sufletul tău e pustiit, spune-mi că atunci când va ploua, vom sta iarăşi amândoi acolo, be bancă, lângă teiul lui Eminescu şi ne vom îmbrăţişa din nou iar eu mă voi ascunde în braţele tale. Spune-mi, că niciodată şi nimeni, nu mă va iubi aşa cum mă iubeai tu odată.

   Spune-mi, că doar tu mă poţi înveli noaptea, că doar tu poţi să-mi fredonezi fragmente din sufletul tău, că doar cu tine pot depăna amintiri, că doar cu tine mă pot certa şi împăca, că doar pe tine te pot ierta, că doar cu tine pot împărţi visele şi sufletul, că doar cu tine pot plânge împreună, că doar cu tine mă pot bate cu perne şi doar cu tine pot vorbi despre cărţi, că doar cu tine pot merge la concerte.

   Spune-mi, te rog, că doar tu trebuie să mă trezeşti cu un sărut în fiecare dimineaţă, că doar tu ai voie să îmi pregăteşti câteodată micul dejun, că doar cu tine pot avea parte de dimineţi târzii, că doar cu tine pot trece peste problemele nebănuite sau peste neînţelesuri şi mărunţişuri, că doar ţie îţi pot dărui sufletul şi trupul meu.

SAGEATA LUI CUPIDON (sau dragoste la prima vedere)

   Din momentul când privirile ni s-au încrucişat prima oară din întâmplare pe stradă sau pur şi simplu, priviindu-ne într-o fotografie, nu mai vedem nimic în jurul nostru. Nu mai ascultăm decât vocea blândă a persoanei de care ne-am îndrăgostit, fără să ne dăm seama că de fapt acesta este un "moment ireal, în afara timpului" dar totodată, scurt şi etern, fiindcă rămâne memorabil pătruns în interiorul sufletului nostru.

   Aşa numita "descărcare electrică" nu are cum să fie dată uitării. Inima ne accelerează bătăile, ne creşte tensiunea, picioarele ne tremură, umblăm cu capul prin nori, nu mai avem poftă de mâncare.

   Pe scurt, aceste emoţii reale şi confuze în acelaşi timp, ne asaltează permanent, ne provoacă un gen de căldură sufocantă. Mai mult, sentimentul de frică este amestecat cu o bucurie intensă, fiindca, dacă până acum am crezut că suntem destul de raţionali, dintr-o dată săgeata lui Cupidon ne-a lovit inima în plin şi ne pierdem capul.

   Şi touşi, de ce ne îndrăgostim subit şi apoi cădem seceraţi de puterea dragostei? Pentru că, inima are propriile-i raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaste. Pentru că, dragostea poate să cuprindă pe oricine, nu se ştie unde, cum şi când: într-o gară aglomerată, la birou, în ascensor, la plajă, piscină, aeroport sau mergând pe stradă şi încrucişând o privire. Nu e nevoie de un loc special sau de un moment romantic.

   Dragostea este copil de boem, ea nu are nici o credinţă, nici o lege, am putea spune că este chiar "un mic ticălos" care ne terorizează uneori fiinţa! Dragostea nu are nici vârstă, nici limite şi nici particularităţi speciale pentru cei ce se îndrăgostesc subit.

   Ok! Ne place de cineva de la prima vedere, de la prima întâlnire. Idealizând, considerăm că de-acum înainte, EL sau EA devine centrul nostru de greutate. Din acest moment, îi trimitem pe toţi la plimbare: familie, prieteni, nimic nu mai are importanţă!

   Şi totuşi, chiar dacă suntem uneori inconştienţi de toate acestea, e bine să ne păstrăm picioarele pe pământ şi să rămânem ataşaţi de vechile relaţii, chiar dacă totul pare imposibil! În acest stadiu, mai putem fi oare precauţi, căci realitatea este total deformată.

   Dar dacă din această dragoste la prima vedere, reuşim să învăţăm să ne iubim cu-adevărat, să ne cunoaştem mai bine, să construim o relaţie de durată, să mergem dincolo de prima privire?

   Da, totul se poate dar numai printr-o comunicare foarte bună şi permanentă, prin deschiderea sufletului, acceptarea trecutului fiecăruia dintre noi şi încercarea de a nu mai repeta greşelile lui, de a pune accent de acum încolo doar pe acest prezent şi pe viitor.

   Iar dacă acest lucru nu va fi posibil de realizat, să nu dramatizăm! Pentru că, orice s-ar spune, ramânem în noi cu experienţa magică şi de neuitat, deşi e greu de acceptat sfârşitul euforiei. Uneori, poveştile fără final sunt mult mai frumoase decât cele care durează toată viaţa.

   Ele ne amintesc mereu de o fericirire în cea mai adevărată şi pură formă. În plus, aceste poveşti, nu le vom putea uita niciodată pentru că, au fost sincere, doar cu sufletul, fără nici o atingere iar bucuria de a le fi trăit în NOI este imensă.

   Săgeata lui Cupidon în inima mea!

   Atunci, când te-am privit simplu, într-o poză şi m-am simtit complet străfulgerat de privirea ta, de zâmbetul tău ca mai apoi, ziua şi noaptea, orice zgomot să mi se pară mic pentru că eu, vroiam să aud cum îmi urlă în mine fiecare gând spre tine, să simt bătăile inimii cum îmi sparg pieptul.

   Să te aud pe tine strigând orice răspuns târziu şi fiecare speranţă care va veni, să aud cum lacrimile tale curg cu vuiete puternice şi fiecare râs al tău să-mi provoace mii de cutremure în suflet, să simt cum sorbi puternic cafeaua şi cum visezi atât de tumultos, să te ştiu mereu tăcând sonor şi ţipându-ţi fiecare nelinişte.

   Să mă doară fiecare sărut imaginar al tău, să aud cum se pierde în mii de ecouri fiecare îndoială a ta, să văd cum se descompune lumea şi apoi, cum se comprimă spaţiul şi cum trosneşte din fiecare încheietură descleiată, şoaptele tale să nu-mi fie îndeajuns, să-ţi aud tăcerea cu care se deschide cerul noaptea, să-ţi simt cea mai puternică dorinţă a ta, să pot afla cum apar stelele şi cum răsare luna.

   Să-ţi simt calmul privirii tale şi să văd îngerii cum merg pe vârfuri prin visele tale şi apoi, zâmbetul tau să mă adoarmă uşor, să aud cum curge timpul şi apoi se opreşte în loc acum, în acest moment, şi aici, pe această fotografie unde noi ne-am intersectat privirile pentru prima oară.

   Din păcate, tu doar mi-ai zâmbit atunci o clipă şi apoi ai dispărut şi de-atunci, plouă, plouă neîncetat, s-a făcut toamnă în mine, fereastra s-a-ncreţit de-atâta ploaie şi-mi desenează în gânduri ideograme pentru care n-am dicţionar. Si eu care credeam că ştiu totul despre ploaie, credeam că ajunge să mă rotesc cu braţele deschise printre stropi ca să nasc curcubee în sufletul tău. Plouă şi-n mine se face toamnă, ştiu că probabil nu te voi mai revedea niciodată.

   Acum, când suntem departe, atât de departe încât parcă lumea e pusă între noi, eu încă îţi simt inima bătând. Stiu că şi îngerii plâng şi eu, totuşi, încă te mai aştept, te aştept în fiecare clipă să-ţi întorci privirea şi paşii din nou spre mine  căci viaţa asta blestemată, fără iubirea ta nu valorează nimic.

MOMENTUL NOSTRU

   Încerc acum să mă recompun sufleteşte ca să pot merge mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă. Dacă voi fi suficient de norocos ca să-mi găsesc acel drum pe care aş vrea să păşesc acum, ştiu că trebuie să am şi curajul de-al trăi până la capăt. 

   De-aici, din căsuţa virtuală a sufletului meu, căsuţă care adăposteşte perlele bucuriilor dar şi al durerilor mele, încerc să vorbesc acum cu tine, Prinţesă dragă a sufletului meu. Ştiu că voi, toate, prinţesele lumii: prinţese nevinovate şi înfloritor de delicate, pătrunse până-n măduva fiinţei voastre de demnitate şi prinţese pasional războinice, care trăiesc pe tărâmul trăirilor extreme, intense şi înfocate, visaţi, vă doriţi, şi aşteptaţi Prinţul. Acel unic Prinţ, pe care viaţa vi-l scoate, poate în cale doar o singură dată.

   Indiferent că el vine călărind un cal alb, ca-n poveştile clasice, la volanul unei maşini de lux, ca-n poveştile moderne sau vine, pur şi simplu, păşind agale, pe jos, ca-n viaţa reală. Tu, Prinţesa mea, dragă, ai găsit drumul cel bun către mine? Dar eu cred că totuşi ai întârziat sau poate că, momentul nostru era într-o altă viaţă sau un alt Destin.

   Dar iubindu-te "virtual, în lumea mea imaginară" am înţeles pentru prima dată foşnetul frunzelor din teiul lui Eminescu iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie şi acum, în inima mea. Ce înger te-a îndemnat atunci să-mi zâmbeşti într-o poză şi ţi-a şoptit să-mi cucereşti inima şi sufletul, cu vorbele tale alese?

   Cum de te-ai rătăcit printre muritori şi m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericit? Inima mea mai caută şi acum enigma acelui vis şi descoperindu-ţi lumina din priviri, a renunţat pentru o clipă la alte căutări. Am crezut atunci că dragostea e atât de aproape, încât i-am simţit căldura.

  Îmi amintesc şi acum durerea ce-mi apăsa pieptul, încă mai simt arsura lacrimilor şi deznădejdea ce-mi strângea inima, de parcă vroia să-i sufoce până şi speranţa! Cine ar fi bănuit atunci, că ziua aceea va fi ziua unei suferinţe viitoare?

   Ce ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi înţeles că frumuseţea unui om vine din interior iar în priviri se concentrează doar puritatea celor mai minunate flori? Am plâns atunci de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile în căuşul palmelor tale şi le-ai sărutat.

   Zile întregi, am crezut că eşti o plăsmuire a unui înger ce se agaţă de minuni pentru a crede în viaţă. Într-un târziu, ne-am reîntâlnit din nou prin vise şi am citit în privirea ta că de fapt, atunci, te-am pierdut!

   Mi-era chiar frică să nu ne contopim sufletele şi să ne pierdem identitatea. Mă întreb şi azi, dacă meritam atunci această fericire şi-mi era teamă că nu voi reuşi niciodată, să-i plătesc preţul, acel tribut care ni se cere când trecem ''dincolo". 

   Căldura sărutului tău îmi dădea mereu putere să continui, să gust din intensitatea momentului. Uneori, priveam luna iar zâmbetul ei era atât de misterios încât, îmi părea parcă o întruchipare a viitorului ce-şi întindea plasa, să ne înghită sau să ne facă mai puternici.

   Îmbrăţişarea ta îmi părea o implorare către Destin, care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepăsare, ură şi uitare? Dragostea e o încleştare a două spirite însetate de linişte şi frumos. Şi atunci, de unde pasiunea aceea atât de furtunoasă în trăirile noastre când ne iubeam la nebunie?

   Aş vrea să oprim iar timpul acela în loc, să-l ademenim cu căldura trupurilor noastre, în lumea gerului veşnic şi al oglinzilor de gheaţă, unde totul e static şi alb, iar noi, să trăim într-un prezent continuu şi fericit, momentul nostru!

ADIO…DAR RAMÂN CU TINE!

   Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să ţi-o dăruiesc! Dar parcă bolta merită vreo stea, şi totuşi, câte-ntr-însa se-oglindesc.

   Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să-ti dăruiesc gândurile şi speranţele mele, să-ţi dau sărutări fierbinţi, să te-alint şi să te mângâi în visele mele, să-ţi spun mereu şi să-ti repet, că TE IUBESC şi TE IUBESC!

   Eu ştiu că tu nu meriţi nici clipele de-acum şi gândurile bune câte ţi le-am dat! Dar parcă merită noroiul de pe drum, petalele ce peste el, câte s-au mai scuturat? Iubirea e însă, ca soarele, care rămâne pururea şi curat.

   Nu-ti spun rămas bun, e prea curând, o să plec doar puţin dar nu-ţi fie teamă de tăcerea din gând, cât poate să dureze o veşnicie? Pentru noi, nu mai sunt praguri demult! O să aprind stelele în fiecare seară doar pentru tine, ca să ştii că mi-e bine şi-apoi, o să trimit îngerii să-ţi zâmbească în fiecare dimineaţă la fereastră.

   Nu-ţi fie teamă, n-o să te uit, ţi-am scrijelit deja numele pe scoarţa trupului meu şi-am început să înfrunzesc. În curând, o să poţi sorbi roua chemărilor mele. Tu, adună amintirile toate şi lasă-le să-ţi şoptească din timp în timp, despre mine. Doar atât a mai rămas, foşnetul zilei ce vine.

   Într-o zi, nu va mai conta că tu nu vii pentru că, eu n-am să te mai chem, n-am să te mai aştept! Nu va mai conta că pleci, pentru că eu n-am să-ţi mai spun să rămâi! Într-o zi, lacrimile nu îmi vor mai scălda ochii, nu-mi vor mai brăzda obrajii şi vor seca printre amintirile noastre.

   Într-o zi, îţi doresc să vezi din nou prin ochii mei, să respiri prin mine, să simţi cu sufletul meu, să zâmbeşti cu zâmbetul meu amar iar mie, să nu-mi pese! Pentru că, indiferenţa ta, n-o să mă mai doară! În anotimpul arămiu al tăcerii, se nasc alte poveşti fără nume, între suflete anonime, pe foi albe nescrise.

   Prin visele noastre de iubire, flori de cuvinte îşi scutură petalele de silabe şi se ofilesc fără rădăcini, fără seminţe reale. Până şi ploaia pare respiraţia unui început târziu, fără cer, fulgere, tunete, ce lasă în urmă un curcubeu alb-negru. Oare este cineva vinovat pentru că, nu a fost să fie? Sau poate că totuşi, aşa a vrut Destinul, deşi, au fost momente, când amândoi, ni l-am dorit altfel!

SIMFONIA UNEI TOAMNE TÂRZII

   M-am aşezat agale pe o bancă, lângă teiul lui Eminescu din Copou şi-am privit toamna în ochii săi cenuşii. Aş fi vrut chiar să-i declar război, fără ca tu să ştii, în numele a tot ce-a fost verde odată, în noi. Si printre frunzele ce cad rând pe rând, doar tăcere şi-amurg am simţit, cum se-aştern din nou, în sufletu-mi surd şi obosit, când ştiu că tu n-ai să mai vii.

   Un foşnet de-o clipă, o bătaie în geam, dintr-o creangă ce-şi plânge frunza ruptă din ram, fâlfâire de aripi care duce în zbor, amintiri strecurate dintr-un dor călător şi-atunci, i-am spus toamnei "mă iartă" însă ea, nu mi-a răspuns! Dar eu am simţit cum pe-obrajii-mi, se aşterne-al său plâns, şi-abia atunci am ştiut, că doar eu am luptat, pentru vara din noi, cu un suflet pur şi curat, numai eu am crezut, numai eu te-am chemat şi-acum, toamna-mi surâde, printre neguri de ani.

   Aş fi vrut să mai lupt, dar ea îmi spune "în van"! Acum, ştiu că tot ce-a apus, e trecut şi chiar de-aş mai vrea, nu am pentru cine să mai lupt şi-n suflet voi păstra, doar verdele crud, ce-a pierit şi trist, îmi iau toamna de mână şi-i surâd, obosit.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi! Scrie-mi pe suflet, scrie-mi cu frunze târzii. Scrie-mi, toamnă sau lasă-mă pe mine să-ţi scriu, tu doar cântă-n surdină, refrenul de-amăgiri şi pustiu şi goleşte-mi din suflet, povara vechii iubiri, scutură-mi din suflet copacul greu de-amintiri.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi alene cu-n vânt, ce alungă furtuna şi gândul acesta nătâng, că iubirea se stinge cu verdele crud. Scrie-mi, toamnă şi spune-mi că e firesc, să văd riduri pe gânduri, când în oglindă mă privesc şi că nu se sfârşeşte calendarul cu vise acum.

   Scrie-mi, toamnă! Ca unei frunze veştede-n drum. Scrie-mi, toamnă şi-nvaţă-mă cum visele mor, când aşteaptă să vină pe lume, alt dor călător.

   Scrie-mi, toamnă! Eu, încă mai cred în tine şi tot simt uneori, cum clipirea din suflet strigă un stol de cocori, să se-ntoarcă, să-nveţe, să trăiască oricum, să nu plece lăsând în urmă, numai neguri în drum.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi, scrie-mi, ca şi când timpul în loc, acum, s-ar opri!

   Sună a Toamnă iar printre noi şi aş vrea, uneori să-i culeg, cu tine de mână, mireasma de struguri şi ploi şi-apoi, s-o ascund în sufletu-ţi dulce-amărui, să rătăcesc mireasma iubirii dintâi ca şi când, azi i-am zâmbit şi i-am şoptit "te iubesc" fetei, ce-a cucerit cu-n surâs îngeresc, tot ce-am avut, tot ce-am crezut şi mi-am dorit cândva, pe pământ.

   Toamna, poate că şi tu ai vrea să-ţi aminteşti, de vremea în care-mi ascundeai, într-un capăt de suflet, o bucată de rai şi din frunze-arămii, dintre cioburi de stea, prinde-mă toamnă de mână, să alerg din nou împreună cu ea şi-apoi, să adun doar parfumul unei toamne târzii şi al fetei, pe care încă o mai aştept, ca să vină.

   Toamna, tainice gânduri, răsar din depărtare când tu iubito, cu glasul tău fierbinte mereu îmi aminteşti, de-a timpului visare.

   Toamna, sărutul tău şi azi îl mai doresc, în nopţile cu lună clară sus pe cer, când stele strălucesc, în sunet dulce de vioară.

   Toamna, îmi simt inima aprinsă în flăcari de iubire şi chipul tău îl simt mereu aproape, ridic privirea şi încerc să zbor şi-apoi, nedumerit mă-ntreb: eşti flacără sau dor?

   Toamna, după vorbele tale tânjesc mereu, de-o vecie, oricare din ele, căci dulce înfioară inima mea şi aştept mereu să-mi spui ceva, ceva ce nimeni nu ştie, nimeni n-aude, căci doar toamna vorbele tale leagănă-adie, ca şi o frunză ce cade şi-apoi, m-ar mângâia.

   Toamna, este universul amalgamului, al culorilor, al sentimentelor şi  poate că, şi  al singurătăţilor târzii dar simt uneori că această singurătate mă ucide în suflet.

   Toamna, eu pot întoarce timpul, pot gusta dulceaţa durerii ce se decojeşte din amintiri, pot zbura prin tristeţea liniştii perfecte, iubesc mirosul amărui ce pluteşte în aer.

   Toamna, cred că melancolia şi dispreţul morţii faţă de viaţă ne pot face mai sensibili, mai predispuşi tristeţii, mai maturi, mai fericiţi şi chiar dacă, toate acestea poate nu rezumă fericirea în lumea voastră ei bine, ea, toamna, o rezumă în lumea mea.

   Toamna, uneori iubirile mor prin cuvinte de-adio, uneori scrise pe lacrimi de plumb ce cad peste suflet dar mor cu mâinile-ntinse spre clipe de viaţă, cu strigăte mute de dor de trecut sau poate că nu toate mor, ci doar iubirea mea.

   Toamna, îmi pare uneori atât de tristă şi plină e de ploi, sufletul iar îmi plânge şi ochii iar mi-s goi însă numai ea, toamna, e atât de perfectă în lumea mea.

   Iar tu, iubire, înveleşte-mă într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă târzii şi lasă-mă să alerg desculţ, prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele apoi, stai lângă mine şi priveşte-mă, rupe din tine şi întregeşte-mă dar nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare.

   Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi mi lipseşti atât de mult.

SIMFONIA DESTINULUI!

   Ştiu, uneori îmi e dor de simplitate. Îmi e dor să scriu cu lumină în jurnalul lumii mele interzise. Am înţeles din ultima perioadă a vieţii mele, că nu pot trăi fără zbucium, că nu pot trăi fără tremurul meu lăuntric, că nu pot trăi fără speranţa că mâine, voi Simţi din nou, voi Crede din nou, voi Spera din nou. E simplu.

   Am nevoie de zbucium şi de linişte în acelaşi timp. Am nevoie de curcubee şi de întuneric, am nevoie de fluturi şi de păianjeni. Poate pentru că sunt compus din cântec şi poezie, sau pentru simplul fapt că albastrul îmi curge prin vene.

    

  Ştiu, eu nu am nevoie de prea mult pentru a fi fericit. Îmi ajunge o seară răcoroasă, undeva departe de viaţa strâmbă a oraşului, o seară în care să mă las sugrumat de milioanele de fluturi pe care i-ai trezit tu odată în mine, o seară în care să mă las cercetat de privirea ta albastră-verzuie, o seară în care ochii noştri să vorbească iar inimile doar să asculte.

   Şi chiar dacă distanţa dintr noi e atât de mare acum, şi chiar dacă mi-e greu, şi chiar dacă, poate voi suferi, atunci, şi acum, când îţi scriu fără cuvinte, fără lumină, fără sunet, în lipsa ta, sufletul meu e pustiu. Şi mai ştiu, că nimeni nu te va mai iubi aşa cum te-am ubit eu.

   Mă întreb uneori, dacă ţi-e teamă de iubire, teamă de sentimente nepământeşti, de sentimente fără graniţă, de sentimente care stau la baza unei iubiri eterne. Poţi alege să trăieşti în orice colţ al lumii, pot trece ani fără să-ţi văd chipul. Tu poţi face tot ce vrei, să iubeşti pe cine vrei dar eu ştiu că tu vei rămâne mereu, în sufletul meu.

   Dacă zâmbesc, doar tu eşti zâmbetul meu, dacă plâng, doar tu eşti lacrima mea, dacă iubesc, doar tu eşti IUBIREA MEA. Şi dacă nu-ti pasă de nimic din toate acestea, este alegerea ta, eu voi continua să trăiesc şi să te iubesc, pentru că, dragostea este mai mult decât universul, este mai mult decât o înţelege omul, este cea care te face să suferi, să speri, să visezi.

  Cred că încă mi-e dor de tine. Cred că încă mai eşti aici, cumva şi nu aş vrea să mai pleci. Dar ştiu că a venit timpul, să te las să zbori în lumea ta.

  Adevărata noastră înţelepciune constă însă în arta de a şti să dunăm lucrurile valoroase din fiecare zi, pe măsura trecerii lor. Am putea crede că începuturile şi sfârşiturile din viaţa noastră echilibrează balanţa.

   Însă, atunci când înţelegem că majoritatea începuturilor şi-au găsit deja sfârşitul şi deci, ele nu dăinuie metaformozate în vreo poveste nemuritoare, iar balanţa se apleacă greoi sub povara regretului, găsim justificarea pentru sufletul din ce în ce mai obosit şi pustiit. Găsim totodată o scuză tristă pentru seriozitatea maturităţii.

   Oare prin câte pierderi, uitări şi adaptări, trebuie să treacă un fragil suflet de om, în simfonia Destinului?

   Între noi doi s-a făcut un pod de lumină, câteva umbre trec peste el, din când în când, ca nişte aripi întinse peste-a lumii grădină, unindu-ne trupurile, cu aceeaşi inimă bătând. Şi eu, nu m-am speriat când, plutind peste viaţă, am văzut în oglindă cum, la tâmplă mi-a nins iar cuvintele-mi, ca-ntr-un iglu de gheaţă, învelite cu lacrimi, de tăcere s-au prins.  

  

  Între noi doi, universul străbate aceeaşi cărare, însoţit de furtuni, curcubee şi ploi şi nimic nu se naşte, dintr-o simplă întâmplare, miraţi, că minunea încă trăieşte prin noi. Iar tu, păstrează-mi din stele când răsar în noapte, fă să fie lumină, prin iubirea de ieri, şi mă strigă cu taina nerostitelor şoapte, sub imensele aripi, îndrăgite poveri.

SIMFONIA STELELOR

   SIMFONIA STELELOR! O PRIVIRE GOALĂ, E TOT CE MI-A MAI RĂMAS!

   Am simţit că ating ceva: mă uit, era singurătatea mea care plângea. Se auzeau atât de clar sunetele sufletului meu. Am simţit o durere profundă, era durerea iubirii. Călătoream într-un oraş trist, dar totuşi dătător de speranţă. Întunericul îmi străbate prin pleoape.

   În ochii unei furtuni, puteam vedea un porumbel trist ce zbura în căutarea păcii. Nu va putea trece prin poartă, nu pot intra sau ieşi din ambele lumi, nici măcar îngerii. Pentru că, unii îngeri aveau aripile frânte, au fost ucişi de persoanele iubite. S-au sacrificat sau au suferit mult din cauza unui pământean care probabil că nu a meritat acest lucru.

   Aripile se refăceau, dar într-un timp foarte îndelungat şi acest lucru era destul de dureros dar trăiau încă o fericire chiar dacă aveau răni, trăiau fericrea de a fi aproape de stele, aproape de strălucirea şi frumuseţea lor. Oamenii neştiutori, confundau îngerii cu stelele cele mai luminoase sau cu stelele căzătoare.

   Plâng! Îmi este frig! Puterile mă lasă încet dar constant, picătură cu picătură, din cauza rănilor pricinuite de iubire. Sunt tot mai slabit, mai firav. Rătăcesc, rătacesc fără busolă în propria-mi viată. Fără sentimente! Simt că mi-am pierdut direcţia, nordul.

   Pe cer, se aud melodii superbe. Toţi acei îngeri răniţi, încearcă să-şi hrănească sufletul cu aceste acorduri sublime. Neştiutor şi călător fiind, încerc să întreb: ce se aude? Atunci, o stea în căderea ei, îmi răspunde: cântăm pentru îngerii răniţi. Este singura cale de a-i salva.

   Fiecare acord de iubire, aduce vindecare în trupurile lor rănite. Iubire! Mirare! Tăcere! Plăcere! Toate aceste cuvinte şi sentimente încep să pună stăpânire pe sufletul meu. Când din cerul negru şi înstelat plouă cu mărgăritare, de fapt îngerii oraşului trist plâgeau.

   Aş fi vrut să-i ajut dar nu ştiam cum, nu eram capabil să-i înţeleg cum de au ajuns aşa de nefericiţi, apropiindu-se tot mai mult de un întuneric total. Oare oamenii au uitat să mai creadă în îngeri?

   Simfonia stelelor continuă! În acest oraş trăiau deci, şi îngeri trişti care nu se vindecau niciodată? Şi atunci, totuşi, de ce mai erau numiţi îngeri? Oare din cauza aripilor albe care semnifică urme de puritate? În această bătălie dintre îngeri şi oameni, cine avea să câştige şi de ce?

   Simfonia stelelor continuă! Si îngerii încep să mă întreabe deodată în acorduri de vioară: dar, tu, încotro mergi? "Către mine" răspund obosit! Dar este atât de greu! Paşii mă poartă tot mai departe de căsuţa sufletului meu. Să ajung atât de sus, am nevoie de aripi! Dar ai aripi, îmi spun stelele! Nu le simţi? Le simt, dar una este frântă şi ambele sunt pline de umbrele nopţii în care rătăcesc, de o vreme.

   Off, dragile mele stele, nu ştiţi cumva un înger? Un înger rănit, călător în a voastră simfonie? O aripă încă îmi este bună şi atunci, impreună, poate reuşim să zburăm din nou. Ne adunăm puterile, ne legăm rănile şi aripile frânte apoi, în onduirea simfoniei stelelor, ne unim aripile sănătoase.

   Si stelele râd: ha, ha, ha! Te ajutăm noi, dar va trebui să plăteşti un tribut, pentru speranţa şi dragostea care o să urmeze. Vă rog, dragi stele, vă rog ajutaţi-mă! Sunt obosit, cu fiecare zi care trece, devin un călător tot mai împovărat de griji. Fiecare oprire nu înseamnă altceva decât, o altă plecare către NICAIERI. VĂ ROG! Ce şi cât trebuie să platesc? O clipă! Bucuros şi plin de uimire aştept.

   Simfonia stelelor continuă! Se aud acorduri ne mai auzite. Percep chitara. Da, aud şi vioara dar pare atât de tristă! Un alt instrument, neştiut de mine strigă: RĂBDARE, UMILINŢĂ, LACRIMI, DEZNĂDEJDE! Si stelele continuă să scrie pe norul care mă găzduieşte.

   Atunci, din mulţimea de îngeri răniţi se aude o voce. E atât de firavă şi tristă! Eu sunt aici! Si eu am nevoie la fel ca şi tine, să ajung acasă, în sufletul meu! Vreau să-mi regăsesc liniştea, speranţa şi dragostea! Instrumentul acela, deodată tace, înmărmureşte! Se face linişte deplină.

   Două stele frumoase îşi fac loc prin zarva creată. Apar în calea mea şi a îngerului rănit. Sunt zâmbitor dar îngrijorat. Dragile mele stele, am adus cu mine o busolă, poate ne vom descurca, de-acum se ivesc zorile, mergeţi şi odihniţi-vă, o să am eu grijă de îngeri, doar fiecare are steaua lui! Încet, încet, stele se retrag, dincolo de linia orizontului.

   Primind busola de la mine, îngerii se ghidează toţi după PUTERE, SPERANŢĂ, ÎNCREDERE şi DRAGOSTE! Aceste minuni ale universului ne-au adus atât de multă încredere, ne simţeam plini de emoţia reîntoarcerii acasă în sufletele nostre. Mai este atât de puţină durere, atât de puţină deznădejde în călătoria nostră. Ce ferice este de noi, ce bine că avem fiecare o stea.

   Vă mulţumim frumoase stele, dar aş putea să vă întreb, cum vă numiţi? Ele zâmbesc jucăuşe, fericite şi tot mai strălucitoare. Dar o strălucire atât de intensă încât simţeam cum rănile din suflet şi aripile ni se refac de la căldura şi lumina emanată. Secret! O să aflaţi în timp, şi încep să chicotească vesele. Îmi doream să aflu numele stelei care nu-mi aparţine, în speranţa că astfel, voi afla numele îngerului care mă salvează dar se pare că totu-i secret.

   Oare o să-l aflu vreodată? Aşa încet, încet, condus de speranţă, dragoste, încredere şi putere, am găsit drumul spre "căsuţa sufletului meu".