LUMEA VIRTUALA!

   Lumea virtuală! Milioane de oameni, de fotografii, de Speranţe şi aproape tot atâtea minciuni, false incertitudini şi dezamăgiri, uneori.

   După o zi infernală, te aşezi în faţa calculatorului şi începi să trăieşti o altă viaţă, vrei să scapi din cotidianul pe care nu-l mai poţi suporta, să scapi de oamenii pe care-i întâlneşti zilnic şi care sunt invariabil plictisitori. Vrei să visezi din nou! Vrei să speri. Iluzii pe care ţi le creezi în inconstienţă! Te rupi de realitate şi visezi că ţi se va întâmpla ceva frumos, că vei întâlni oameni deosebiţi, aşa cum nu există acolo, afară.

   Probabil cu mulţi dintre ei ai făcut odată, fără să-ţi dai seama, un schimb de priviri undeva, fără să ştiţi că va veţi întâlni cândva peste timp, în această lume virtuală. Uiţi de tot şi de toate, trăieşti intens fiecare secundă aici, îţi bate inima cu putere când vezi un profil care te-a atras: ”poate este el cel pe care îl aştept”...''poate este ea cea pe care o caut''! Apoi, totul se transformă în dezamăgire şi cauţi iar şi iar...

   Ne irosim timpul pe care nu îl avem în căutarea a “ceva”, de multe ori nici noi nu ştim de ce o facem. Mulţi poate sunt căsătoriţi şi vor să scape de rutina de zi cu zi, de partenerul cu care trăiesc ani lungi de monotonie, vor să înveţe să iubească din nou, vor să fie iubiţi cu pasiunea de care au avut parte cândva, se hrănesc cu iluzii uneori deşarte.

   Întotdeauna, oamenii pe care îi întâlnim aici sunt, în opinia noastră, mult mai buni decât cei de “afară”, asta pentru că aici, ei au curajul de a-şi descoperi sufletul. Cu o mască pe faţă, oricine are curaj, ne putem asemui oarecum cu hoţii! Suntem hoţi de suflete, de fotografii! Fiecare dintre noi avem poze cu oameni pe care nu i-am întâlnit şi poate nici nu-i vom întâlni vreodată în viaţa noastră, reală.

   Aşteptăm cu nerăbdare un răspuns la vreun mesaj trimis în eter, emoţii, frământări. Este foarte greu să întâlneşti în viaţa reală o persoană pe care ai cunoscut-o aici, şi să crezi că ea va fi cu siguranţă o altă persoană decât cea pe care o aşteptai, pe care ţi-ai imaginat-o sau poate este mult peste aşteptările tale şi, în acest caz, este şi mai greu.

   Te străduieşti să placi, să faci faţă situaţiei, îi simţi privirea acuzatoare şi staţi o oră faţă în faţă, fără să reuşiţi să legaţi o conversaţie decentă, ”ne auzim la telefon”… ''mai vorbim mâine”…o sărutare pe obraz sau pe gură şi, din momentul în care ţi-a întors spatele, simţi că nu vă veţi mai întâlni  şi vedea niciodată!

   Suntem toţi oare vânzători şi cumpărători de iluzii? Şi, în acelaşi timp, căutători de comori? Eu, am căutat mereu o femeie la fel ca şi mine, puternică dar şi sensibilă în suflet, romantică, pasională, senzuală în iubire, în acelaşi timp, o femeie care să ştie să privească în sufletul cuiva, o femeie pentru care viaţa în sine, nu reprezintă un lung şir de com-promisuri, ci un amalgam de respect, dragoste şi onestitate.

   Mă gândesc la acea femeie aşa cum şi ea se gândeşte la mine, fără să ştie că amândoi existăm, totuşi, undeva în realitate, dincolo de această “lume virtuală”! Toţi căutăm o iubire sinceră, curată, ce izvorăşte dintr-un suflet pur, dar oare câţi ştim să dăruim şi să primim, iubirea?

   Viaţa nu este o cursă, ci doar o călătorie care trebuie sa-vurată pas cu pas. Ieri e "istorie". Mâine e "mister". Azi e un "cadou". Bucură-te de el, dacă într-o zi ai ocazia să-l primeşti şi considerăte fericit. Şi totuşi, în această “lume virtuală” am avut ocazia şi posibilitatea uneori, să întâlnesc şi persoane serioase, de calitate, sincere. Odată, chiar am crezut că mi-am găsit aici “sufletul pereche”, dar cred că nu am ştiut eu atunci prea bine să sesizez această şansă pentru că, el, Destinul, ne aduce uneori paşii pe acelaşi drum dar apoi ne lasă să ne descurcăm singuri.

   Uneori, iubirea ne bate la poarta sufletului, chiar aici, în această lume virtuală, dar dacă atunci, nu avem puterea s-o simţim, şi să-i deschidem poarta sufletului, ea pleacă mai departe iar noi vom rămâne mereu singuri şi vom da vina pe neşansă, când de fapt, principalii vinovaţi suntem noi.

CUM SA ÎNVETI SA IERTI

   Duminicile, ne spunem mereu cuvinte de dragoste dar apoi se întâmplă să ne petrecem iar nopţile singuri, pentru vina de a fi cerut prea puţin, pentru păcatul de a fi iubit prea mult, pentru trufia de-a nu fi înţeles la timp unde se termină visul şi unde începe viaţa, unde e desenată linia subţire, invizibilă, absurdă dintre aproape şi atât de departe.

   Seară de seară, aş fi vrut să-mi găsesc puterea să mai ademenesc primăvara printre noi. Sunt unele zile în care totul ne răneşte, ca şi cum ar fi fost programat fiecare minut pentru deznădejde. Sunt unele zile în care suferinţa şi orgoliul se transformă într-un amalgam de lacrimi şi de neputinţă, care mă sufocă până aproape de moarte. Cum aş putea să uit umilinţele, greşelile, aşteptările şi nemiloasele refuzuri?

   Cum să înveţi să ierţi într-o relaţie în care niciodată nu ţi se acordă iertarea?

   Nu mai ştiu să mă iert nici pe mine, pentru naivitate, pentru deznădejde, pentru speranţă, pentru rătăciri, pentru iubiri. Nu mai ştiu cum să merg mai departe, am impresia că mi-am pierdut complet busola şi direcţia.

   Dar dacă acum, m-ai lua iar de mână şi m-ai lăsa să-ţi arăt prima rază de soare prin ochii mei, să-ţi port paşii prin nisip, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde cerul sărută pământul, să-ţi spun noapte bună încet şi duios, să-ţi arăt cum să plângi cu ploaia, cum să cânţi cu vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să traieşti cu viaţa, cum să iubeşti cu sufletul, cum să crezi în minuni şi speranţă, să-ţi fiu început şi sfârşit, noapte şi zi, viaţă şi speranţă, să-ţi pun iubirea în suflet şi tu să o trăieşti, să fiu în gândul tău, mereu, să-ţi sărut tăcerea şi să-ţi alung singurătatea, să ne lăsăm gândul prin uitare iar cuvintele să ne curgă fără să le mai pu-tem opri, să ne-adunăm iar toate clipele frumoase într-un mănunchi de vorbe, cu siguranţă ne-am elibera sufletul de durere şi de dor tăcut.

   Dar de ce avem în noi atâta dor şi nu suntem în stare să-l uităm, când stelele mor? De ce cu trupul nu găsim, ce-n suflete ascuns râvnim? Tăcerea ta este un pumnal ce-mi însân-gerează aşteptarea, ce-mi spulberă în neant visarea, dorul şi iubirea. Spune-mi, ce suferinţă porţi în suflet de eşti atât de nepătrunsă?

   Ştiu, ai fost doar o sclipire-n viaţa mea, sau poate doar o stea, care apare şi dispare, sau poate chiar un dor răzleţ, un val de mare. Mi-ai chinuit noapte şi zi, şi inima, şi dorul, şi gândirea, crezând că poţi să-mi dărui fericirea, fără să văd, fără a şti, că tu de fapt, n-ai să mă poţi iubi.

   Dar sper ca toate visele tale să se împlinească de-acum fără mine! Şi astfel, fiecare va fi liber să descopere dragostea în felul lui, din propriul său punct de vedere şi în limita pe care inima lui o poate suporta. Dar să nu lăsăm visele să piară, dacă visele mor, viaţa noastră nu mai este decât o pasăre cu aripile rupte, care nu mai poate să zboare.