Ştiu cu siguranţă, eu am nevoie de atât de puţin ca să fiu fericit! Am visat, am sperat, am crezut toată viaţa mea, că o să-mi fie deajuns o singură femeie care să mă ţină-n braţe şi-n suflet, o femeie care să ştie să fie numai a mea, care să ştie să-mi facă loc lângă ea nu doar în aşternut, ci şi-n eternitate.
Cu un singur gest poţi uneori să ştergi cu buretele şi să scrii alte nume, alte întâmplări. Cu uşurinţă, poţi să adaugi sclipici vieţii tale, împletind noi aventuri în povestea unică a iubirii. Îţi poţi completa lesne existenţa searbădă de acasă, ademenind o istorie de taină, care să-ti ţină de urât, un amantlac înobilat de patimă, care să te salveze de singurătate.
Dar eu cred că miracolul se iveşte atunci când lupţi pentru toate cele deja întâmplate. Şi-ţi afli împlinirea profundă fără să adaugi sau să ştergi ceva de pe tablă. Când eşti în stare să descoperi în cel de lângă tine toate feţele fericirii. Când poti să-ţi faci liman al tuturor neliniştilor tale din inima unei singure fiinţe. Când poţi să renunţi la mai mult şi să faci din puţin, tot ce ai mai de preţ pe pământ.
Ani mulţi, am cerut în rugăciunile mele, iubiri noi, din care să-mi aleg povestea visată. O bună bucată de viaţă, am cerşit începuturi, am fremătat la izul fiecărui flirt, m-am bucurat de orişice preludiu de amor şi, uneori, recunosc, am trăit mai multe poveşti deodată, bucurându-mă de desfrâul alegerilor.
Dar abia acum ştiu ce să implor şi să caut, dereticând prin propria mea viaţă! Şi aştept ca femeia iubită, să-mi întindă, inşirate pe primul inel dăruit, cheia de la sufletul ei, pe ceea de la cavoul în care vom dormi etern îmbrăţişaţi, şi-abia apoi, pe cele de la casă şi de la şipetul de aşezat amintirile noastre.
Începuturile vin singure peste noi. Arta, splendoarea, minunăţia vieţii se nasc însă, numai atunci când noi nu găsim finaluri demne pentru tot ce-am început. Dar începuturile vin singure. Vin prea uşor! Şi se pierd dacă nu ni le dorim reciproc.
Uneori, divorţul / despărţirea pot fi eliberare, linişte, tăcere. Alteori însă e un zbor cu aripile frânte. În lumea celuilalt totul e ocupat: de nemulţumiri, de reproşuri, de regrete, de prieteni, de tăceri. În cuib, gem cioburi de familie. În minte, se învălmăşesc trecut şi viitor. În suflet, e întuneric şi frig. Străini şi absenţi, căutăm uşile înţelegerii, dar toate sunt închise.
Timpul comun plânge într-o clepsidră spartă. Firele de nisip se împrăştie printre lacrimi şi tăceri. Ne-am ros sufletul, amăgindu-ne că iubirea pierdută în zile şi nopţi fără adânc şi fără înălţimi, chinuiţi de întrebarea: N-am rămas eu lăngă nimeni sau nimeni n-a putut rezista înălţimilor şi adâncurilor din sufletul meu?
Oricât ne-am zdrobi de stâncile durerii, iubirea va rămâne întotdeauna egală cu Himalaya. Acolo sus, fiecare rană devine o medalie a campionului şi o treaptă spre Dumnezeu. Undeva, cândva, a fost o zi cu voal şi flori, o zi în care fiecare a-ncăput pe de-antregul în inima celuilalt.
Atunci se năştea veşnicia. Odată cu despărţirea, sărbătoarea a murit. Rămâne doar o foaie în calendar. Singuri cu dorul şi durerea, închidem uşa iubirii, purtând un nume ca un doliu al sufletului despărţit.
Un om cu o rană în palmele întinse după iubire. Uneori, dincolo de această uşă, nu mai rămâne nimic. Sufletul tăiat cu lama de înşelăciune sângerează mereu. Cuţitul despărţirii taie adânc. Rătăcind pe un drum închis de nelinişti grele, ne trezim obosiţi, cerşetori de tandreţe, răscolind flămânzi de o mângâiere, firimituri de iubire căzute printre aşteptări şi abandonări.
Oare, cum trebuie să spui "Adio" unei case, unui timp, unui om? Ani, cuvinte, iubiri, tăceri, toate trec peste noi, ne învăluie, ne stăpânesc cu căderi, cu doruri şi speranţe. Rareori cu linişte. Paşii timpului lasă urme pe nisipurile dintre noi şi umbra amintirilor coboară, acoperind cu taine şi tăceri, răsărituri şi apusuri născute de soarele unei iubiri pe care odată, am crezut-o veşnică.
Amintirile aleargă mereu între ieri şi mâine. Trecutul este doar un timp bolnav şi trist! Valuri de gânduri mângâie ţărmul vieţii mele. Îmi place să simt briza rece a timpului, să strecor printre degete clipe, ca pe nişte fire de nisip. Apoi să le culeg de pe jos şi să le-aşez în buzunarul amintirilor.
Am colecţionat deja paşii mării, i-am adunat şi i-am împachetat în hârtia azurului. Firimiturile de apă rămase în urma lor, le-au luat pescăruşii pentru a hrăni sufletele oamenilor, umbre pierdute demult pe oceanul singurătăţii.
Aş vrea ca acum, să fi iar lângă mine, să mă cuprinzi din nou cu braţele tale calde şi pline de tandreţe, şi să zburăm împreună spre al 9-lea cer, să îţi spun cât de mult mi-ai lipsit, că mă simt complet gol pe dinăuntru cănd nu sunt cu tine, că nimic nu mai e ca înainte, că mi-am pierdut pur şi simplu busola şi umbra mea aleargă singură fără nici o traiectorie, că singurătatea mă ucide în suflet şi că mi-e un DOR NEBUN DE TINE.
Cu un singur gest poţi uneori să ştergi cu buretele şi să scrii alte nume, alte întâmplări. Cu uşurinţă, poţi să adaugi sclipici vieţii tale, împletind noi aventuri în povestea unică a iubirii. Îţi poţi completa lesne existenţa searbădă de acasă, ademenind o istorie de taină, care să-ti ţină de urât, un amantlac înobilat de patimă, care să te salveze de singurătate.
Dar eu cred că miracolul se iveşte atunci când lupţi pentru toate cele deja întâmplate. Şi-ţi afli împlinirea profundă fără să adaugi sau să ştergi ceva de pe tablă. Când eşti în stare să descoperi în cel de lângă tine toate feţele fericirii. Când poti să-ţi faci liman al tuturor neliniştilor tale din inima unei singure fiinţe. Când poţi să renunţi la mai mult şi să faci din puţin, tot ce ai mai de preţ pe pământ.
Ani mulţi, am cerut în rugăciunile mele, iubiri noi, din care să-mi aleg povestea visată. O bună bucată de viaţă, am cerşit începuturi, am fremătat la izul fiecărui flirt, m-am bucurat de orişice preludiu de amor şi, uneori, recunosc, am trăit mai multe poveşti deodată, bucurându-mă de desfrâul alegerilor.
Dar abia acum ştiu ce să implor şi să caut, dereticând prin propria mea viaţă! Şi aştept ca femeia iubită, să-mi întindă, inşirate pe primul inel dăruit, cheia de la sufletul ei, pe ceea de la cavoul în care vom dormi etern îmbrăţişaţi, şi-abia apoi, pe cele de la casă şi de la şipetul de aşezat amintirile noastre.
Începuturile vin singure peste noi. Arta, splendoarea, minunăţia vieţii se nasc însă, numai atunci când noi nu găsim finaluri demne pentru tot ce-am început. Dar începuturile vin singure. Vin prea uşor! Şi se pierd dacă nu ni le dorim reciproc.
Uneori, divorţul / despărţirea pot fi eliberare, linişte, tăcere. Alteori însă e un zbor cu aripile frânte. În lumea celuilalt totul e ocupat: de nemulţumiri, de reproşuri, de regrete, de prieteni, de tăceri. În cuib, gem cioburi de familie. În minte, se învălmăşesc trecut şi viitor. În suflet, e întuneric şi frig. Străini şi absenţi, căutăm uşile înţelegerii, dar toate sunt închise.
Timpul comun plânge într-o clepsidră spartă. Firele de nisip se împrăştie printre lacrimi şi tăceri. Ne-am ros sufletul, amăgindu-ne că iubirea pierdută în zile şi nopţi fără adânc şi fără înălţimi, chinuiţi de întrebarea: N-am rămas eu lăngă nimeni sau nimeni n-a putut rezista înălţimilor şi adâncurilor din sufletul meu?
Oricât ne-am zdrobi de stâncile durerii, iubirea va rămâne întotdeauna egală cu Himalaya. Acolo sus, fiecare rană devine o medalie a campionului şi o treaptă spre Dumnezeu. Undeva, cândva, a fost o zi cu voal şi flori, o zi în care fiecare a-ncăput pe de-antregul în inima celuilalt.
Atunci se năştea veşnicia. Odată cu despărţirea, sărbătoarea a murit. Rămâne doar o foaie în calendar. Singuri cu dorul şi durerea, închidem uşa iubirii, purtând un nume ca un doliu al sufletului despărţit.
Un om cu o rană în palmele întinse după iubire. Uneori, dincolo de această uşă, nu mai rămâne nimic. Sufletul tăiat cu lama de înşelăciune sângerează mereu. Cuţitul despărţirii taie adânc. Rătăcind pe un drum închis de nelinişti grele, ne trezim obosiţi, cerşetori de tandreţe, răscolind flămânzi de o mângâiere, firimituri de iubire căzute printre aşteptări şi abandonări.
Oare, cum trebuie să spui "Adio" unei case, unui timp, unui om? Ani, cuvinte, iubiri, tăceri, toate trec peste noi, ne învăluie, ne stăpânesc cu căderi, cu doruri şi speranţe. Rareori cu linişte. Paşii timpului lasă urme pe nisipurile dintre noi şi umbra amintirilor coboară, acoperind cu taine şi tăceri, răsărituri şi apusuri născute de soarele unei iubiri pe care odată, am crezut-o veşnică.
Amintirile aleargă mereu între ieri şi mâine. Trecutul este doar un timp bolnav şi trist! Valuri de gânduri mângâie ţărmul vieţii mele. Îmi place să simt briza rece a timpului, să strecor printre degete clipe, ca pe nişte fire de nisip. Apoi să le culeg de pe jos şi să le-aşez în buzunarul amintirilor.
Am colecţionat deja paşii mării, i-am adunat şi i-am împachetat în hârtia azurului. Firimiturile de apă rămase în urma lor, le-au luat pescăruşii pentru a hrăni sufletele oamenilor, umbre pierdute demult pe oceanul singurătăţii.
Aş vrea ca acum, să fi iar lângă mine, să mă cuprinzi din nou cu braţele tale calde şi pline de tandreţe, şi să zburăm împreună spre al 9-lea cer, să îţi spun cât de mult mi-ai lipsit, că mă simt complet gol pe dinăuntru cănd nu sunt cu tine, că nimic nu mai e ca înainte, că mi-am pierdut pur şi simplu busola şi umbra mea aleargă singură fără nici o traiectorie, că singurătatea mă ucide în suflet şi că mi-e un DOR NEBUN DE TINE.
