Duminicile, ne spunem mereu cuvinte de dragoste dar apoi se întâmplă să ne petrecem iar nopţile singuri, pentru vina de a fi cerut prea puţin, pentru păcatul de a fi iubit prea mult, pentru trufia de-a nu fi înţeles la timp unde se termină visul şi unde începe viaţa, unde e desenată linia subţire, invizibilă, absurdă dintre aproape şi atât de departe.
Seară de seară, aş fi vrut să-mi găsesc puterea să mai ademenesc primăvara printre noi. Sunt unele zile în care totul ne răneşte, ca şi cum ar fi fost programat fiecare minut pentru deznădejde. Sunt unele zile în care suferinţa şi orgoliul se transformă într-un amalgam de lacrimi şi de neputinţă, care mă sufocă până aproape de moarte. Cum aş putea să uit umilinţele, greşelile, aşteptările şi nemiloasele refuzuri?
Cum să înveţi să ierţi într-o relaţie în care niciodată nu ţi se acordă iertarea?
Nu mai ştiu să mă iert nici pe mine, pentru naivitate, pentru deznădejde, pentru speranţă, pentru rătăciri, pentru iubiri. Nu mai ştiu cum să merg mai departe, am impresia că mi-am pierdut complet busola şi direcţia.
Dar dacă acum, m-ai lua iar de mână şi m-ai lăsa să-ţi arăt prima rază de soare prin ochii mei, să-ţi port paşii prin nisip, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde cerul sărută pământul, să-ţi spun noapte bună încet şi duios, să-ţi arăt cum să plângi cu ploaia, cum să cânţi cu vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să traieşti cu viaţa, cum să iubeşti cu sufletul, cum să crezi în minuni şi speranţă, să-ţi fiu început şi sfârşit, noapte şi zi, viaţă şi speranţă, să-ţi pun iubirea în suflet şi tu să o trăieşti, să fiu în gândul tău, mereu, să-ţi sărut tăcerea şi să-ţi alung singurătatea, să ne lăsăm gândul prin uitare iar cuvintele să ne curgă fără să le mai pu-tem opri, să ne-adunăm iar toate clipele frumoase într-un mănunchi de vorbe, cu siguranţă ne-am elibera sufletul de durere şi de dor tăcut.
Dar de ce avem în noi atâta dor şi nu suntem în stare să-l uităm, când stelele mor? De ce cu trupul nu găsim, ce-n suflete ascuns râvnim? Tăcerea ta este un pumnal ce-mi însân-gerează aşteptarea, ce-mi spulberă în neant visarea, dorul şi iubirea. Spune-mi, ce suferinţă porţi în suflet de eşti atât de nepătrunsă?
Ştiu, ai fost doar o sclipire-n viaţa mea, sau poate doar o stea, care apare şi dispare, sau poate chiar un dor răzleţ, un val de mare. Mi-ai chinuit noapte şi zi, şi inima, şi dorul, şi gândirea, crezând că poţi să-mi dărui fericirea, fără să văd, fără a şti, că tu de fapt, n-ai să mă poţi iubi.
Dar sper ca toate visele tale să se împlinească de-acum fără mine! Şi astfel, fiecare va fi liber să descopere dragostea în felul lui, din propriul său punct de vedere şi în limita pe care inima lui o poate suporta. Dar să nu lăsăm visele să piară, dacă visele mor, viaţa noastră nu mai este decât o pasăre cu aripile rupte, care nu mai poate să zboare.
