Uneori, aş vrea să merg desculţ prin iarba speranţei, să las roua iubirii să-mi sărute picioarele obosite de atâta drum prin hăţişurile deznădejdii. E atât de întuneric când uiţi! Dar totuşi, nu aş vrea să las umbrele să-mi întunece orizonturile.
Aş vrea acum, să învăţ să zbor din nou, dar dincolo de mizerii! Să-mi înalţ sufletul, ca să pot vorbi cu îngerii, să dau bineţe frumuseţii atunci când o voi întâlni pe marginea unui şanţ, sub formă de floare de câmp şi apoi, să pot săruta mâinile destinului, ca şi cum ar fi un val puternic, o ninsoare de decembrie, o floare de cireş sau chiar o frunză căzută, toamna, pe o stradă pustie.
Aş vrea uneori ca sufletul să-mi fie învăluit de iubire şi inima să-mi tresară ascultând gândul, care ţese poveşti noi de dragoste, şi poate că, într-o zi, o poveste nouă, a mea, mi se va scrie din nou în stelele care strălucesc în ochii tăi surâzători.
Aş vrea să fiu un zâmbet şi-o amintire, ca o mireasmă de fragi care va trece peste timpul trecut al iubirii noastre apoi, mă voi aşterne îngheţându-le veşnicia.
Si într-o zi, împreună, ne vom aminti odată prin vise, de acest trecut şi poate că, printre cristalele sub formă de sentiment, ne vom răni în colţurile sale şi vom sângera speranţa peste viitorul anterior al unei iubiri, de care nu am avut niciodată parte. Si poate că, vreodată, prin timp, ai să-ţi aminteşti, că ţi-ai uitat sufletul în palme la mine.
Cascade de frunze se varsă, iar prin căderea lor se înalţă uşor preludiul iernii, în care se îneacă ultimul strigăt al toamnei apuse. Împătureşte-mi te rog, sărutul apoi, striveşte-mi cuvintele nenăscute ce se preling din el. Ai simţit vreodată cum clipele lovesc în fiinţa ta, ca nişte secole de istorie nescrisă?
EU, sunt acum un zbor frânt, o melodie de cântec neterminată, o batere de aripi, un pas desculţ pe nisipul arzător, un zâmbet pierdut în visul tău.
EU, sunt acum o fereastră deschisă pentru zborul viselor tale şi totuşi, aripile mi-au îngheţat în geam, de atâta aşteptare.
Dacă aş putea să-ţi ghicesc dorinţele şi să-ţi trăiesc uitările, să te chem din zborul tău şi să-mi zideşti aripa frântă cu pana timpului pierdut, oare ai veni?
Dar cred că voi alege să trăiesc cu detaşarea păsării călătoare: dacă este anotimpul fericirii mele, am să stau să-i ofer lecţii gratuite de zbor. Dacă vine ceaţa, şi peste ceaţă, frigul, şi peste frig, îngheţul, atunci am să plec cât pot de repede, în zări mai calde, ca să nu mor, iubindu-te.
Oare aripile albe semnifică urme de puritate? Oare oamenii au uitat să mai creadă în îngeri? Paşii mă poartă tot mai departe de uşa sufletului meu dar ca să ajung atât de sus, am nevoie de aripi.
Dar poate că eu, nu-mi mai simt aripile sau poate că una este frântă, sau poate că ambele sunt pline de umbrele nopţii în care rătăcesc eu acum, sau poate că, am uitat să mai zbor.
Încerc să-mi adun puterile, să-mi vindec rănile, dar apoi, mă întreb, dacă merit această fericire şi uneori, mi-e teamă că nu voi reuşi niciodată să plătesc acel tribut care mi s-a cerut pentru ,,speranţa şi dragostea'' care o să urmeze.
