Eu ştiu că
tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să ţi-o dăruiesc! Dar
parcă bolta merită vreo stea, şi totuşi, câte-ntr-însa se-oglindesc.
Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să-ti dăruiesc gândurile şi speranţele mele, să-ţi dau sărutări fierbinţi, să te-alint şi să te mângâi în visele mele, să-ţi spun mereu şi să-ti repet, că TE IUBESC şi TE IUBESC!
Eu ştiu că tu nu meriţi nici clipele de-acum şi gândurile bune câte ţi le-am dat! Dar parcă merită noroiul de pe drum, petalele ce peste el, câte s-au mai scuturat? Iubirea e însă, ca soarele, care rămâne pururea şi curat.
Nu-ti spun rămas bun, e prea curând, o să plec doar puţin dar nu-ţi fie teamă de tăcerea din gând, cât poate să dureze o veşnicie? Pentru noi, nu mai sunt praguri demult! O să aprind stelele în fiecare seară doar pentru tine, ca să ştii că mi-e bine şi-apoi, o să trimit îngerii să-ţi zâmbească în fiecare dimineaţă la fereastră.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te uit, ţi-am scrijelit deja numele pe scoarţa trupului meu şi-am început să înfrunzesc. În curând, o să poţi sorbi roua chemărilor mele. Tu, adună amintirile toate şi lasă-le să-ţi şoptească din timp în timp, despre mine. Doar atât a mai rămas, foşnetul zilei ce vine.
Într-o zi, nu va mai conta că tu nu vii pentru că, eu n-am să te mai chem, n-am să te mai aştept! Nu va mai conta că pleci, pentru că eu n-am să-ţi mai spun să rămâi! Într-o zi, lacrimile nu îmi vor mai scălda ochii, nu-mi vor mai brăzda obrajii şi vor seca printre amintirile noastre.
Într-o zi, îţi doresc să vezi din nou prin ochii mei, să respiri prin mine, să simţi cu sufletul meu, să zâmbeşti cu zâmbetul meu amar iar mie, să nu-mi pese! Pentru că, indiferenţa ta, n-o să mă mai doară! În anotimpul arămiu al tăcerii, se nasc alte poveşti fără nume, între suflete anonime, pe foi albe nescrise.
Prin visele noastre de iubire, flori de cuvinte îşi scutură petalele de silabe şi se ofilesc fără rădăcini, fără seminţe reale. Până şi ploaia pare respiraţia unui început târziu, fără cer, fulgere, tunete, ce lasă în urmă un curcubeu alb-negru. Oare este cineva vinovat pentru că, nu a fost să fie? Sau poate că totuşi, aşa a vrut Destinul, deşi, au fost momente, când amândoi, ni l-am dorit altfel!
Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să-ti dăruiesc gândurile şi speranţele mele, să-ţi dau sărutări fierbinţi, să te-alint şi să te mângâi în visele mele, să-ţi spun mereu şi să-ti repet, că TE IUBESC şi TE IUBESC!
Eu ştiu că tu nu meriţi nici clipele de-acum şi gândurile bune câte ţi le-am dat! Dar parcă merită noroiul de pe drum, petalele ce peste el, câte s-au mai scuturat? Iubirea e însă, ca soarele, care rămâne pururea şi curat.
Nu-ti spun rămas bun, e prea curând, o să plec doar puţin dar nu-ţi fie teamă de tăcerea din gând, cât poate să dureze o veşnicie? Pentru noi, nu mai sunt praguri demult! O să aprind stelele în fiecare seară doar pentru tine, ca să ştii că mi-e bine şi-apoi, o să trimit îngerii să-ţi zâmbească în fiecare dimineaţă la fereastră.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te uit, ţi-am scrijelit deja numele pe scoarţa trupului meu şi-am început să înfrunzesc. În curând, o să poţi sorbi roua chemărilor mele. Tu, adună amintirile toate şi lasă-le să-ţi şoptească din timp în timp, despre mine. Doar atât a mai rămas, foşnetul zilei ce vine.
Într-o zi, nu va mai conta că tu nu vii pentru că, eu n-am să te mai chem, n-am să te mai aştept! Nu va mai conta că pleci, pentru că eu n-am să-ţi mai spun să rămâi! Într-o zi, lacrimile nu îmi vor mai scălda ochii, nu-mi vor mai brăzda obrajii şi vor seca printre amintirile noastre.
Într-o zi, îţi doresc să vezi din nou prin ochii mei, să respiri prin mine, să simţi cu sufletul meu, să zâmbeşti cu zâmbetul meu amar iar mie, să nu-mi pese! Pentru că, indiferenţa ta, n-o să mă mai doară! În anotimpul arămiu al tăcerii, se nasc alte poveşti fără nume, între suflete anonime, pe foi albe nescrise.
Prin visele noastre de iubire, flori de cuvinte îşi scutură petalele de silabe şi se ofilesc fără rădăcini, fără seminţe reale. Până şi ploaia pare respiraţia unui început târziu, fără cer, fulgere, tunete, ce lasă în urmă un curcubeu alb-negru. Oare este cineva vinovat pentru că, nu a fost să fie? Sau poate că totuşi, aşa a vrut Destinul, deşi, au fost momente, când amândoi, ni l-am dorit altfel!
