SIMFONIA DESTINULUI!

   Ştiu, uneori îmi e dor de simplitate. Îmi e dor să scriu cu lumină în jurnalul lumii mele interzise. Am înţeles din ultima perioadă a vieţii mele, că nu pot trăi fără zbucium, că nu pot trăi fără tremurul meu lăuntric, că nu pot trăi fără speranţa că mâine, voi Simţi din nou, voi Crede din nou, voi Spera din nou. E simplu.

   Am nevoie de zbucium şi de linişte în acelaşi timp. Am nevoie de curcubee şi de întuneric, am nevoie de fluturi şi de păianjeni. Poate pentru că sunt compus din cântec şi poezie, sau pentru simplul fapt că albastrul îmi curge prin vene.

    

  Ştiu, eu nu am nevoie de prea mult pentru a fi fericit. Îmi ajunge o seară răcoroasă, undeva departe de viaţa strâmbă a oraşului, o seară în care să mă las sugrumat de milioanele de fluturi pe care i-ai trezit tu odată în mine, o seară în care să mă las cercetat de privirea ta albastră-verzuie, o seară în care ochii noştri să vorbească iar inimile doar să asculte.

   Şi chiar dacă distanţa dintr noi e atât de mare acum, şi chiar dacă mi-e greu, şi chiar dacă, poate voi suferi, atunci, şi acum, când îţi scriu fără cuvinte, fără lumină, fără sunet, în lipsa ta, sufletul meu e pustiu. Şi mai ştiu, că nimeni nu te va mai iubi aşa cum te-am ubit eu.

   Mă întreb uneori, dacă ţi-e teamă de iubire, teamă de sentimente nepământeşti, de sentimente fără graniţă, de sentimente care stau la baza unei iubiri eterne. Poţi alege să trăieşti în orice colţ al lumii, pot trece ani fără să-ţi văd chipul. Tu poţi face tot ce vrei, să iubeşti pe cine vrei dar eu ştiu că tu vei rămâne mereu, în sufletul meu.

   Dacă zâmbesc, doar tu eşti zâmbetul meu, dacă plâng, doar tu eşti lacrima mea, dacă iubesc, doar tu eşti IUBIREA MEA. Şi dacă nu-ti pasă de nimic din toate acestea, este alegerea ta, eu voi continua să trăiesc şi să te iubesc, pentru că, dragostea este mai mult decât universul, este mai mult decât o înţelege omul, este cea care te face să suferi, să speri, să visezi.

  Cred că încă mi-e dor de tine. Cred că încă mai eşti aici, cumva şi nu aş vrea să mai pleci. Dar ştiu că a venit timpul, să te las să zbori în lumea ta.

  Adevărata noastră înţelepciune constă însă în arta de a şti să dunăm lucrurile valoroase din fiecare zi, pe măsura trecerii lor. Am putea crede că începuturile şi sfârşiturile din viaţa noastră echilibrează balanţa.

   Însă, atunci când înţelegem că majoritatea începuturilor şi-au găsit deja sfârşitul şi deci, ele nu dăinuie metaformozate în vreo poveste nemuritoare, iar balanţa se apleacă greoi sub povara regretului, găsim justificarea pentru sufletul din ce în ce mai obosit şi pustiit. Găsim totodată o scuză tristă pentru seriozitatea maturităţii.

   Oare prin câte pierderi, uitări şi adaptări, trebuie să treacă un fragil suflet de om, în simfonia Destinului?

   Între noi doi s-a făcut un pod de lumină, câteva umbre trec peste el, din când în când, ca nişte aripi întinse peste-a lumii grădină, unindu-ne trupurile, cu aceeaşi inimă bătând. Şi eu, nu m-am speriat când, plutind peste viaţă, am văzut în oglindă cum, la tâmplă mi-a nins iar cuvintele-mi, ca-ntr-un iglu de gheaţă, învelite cu lacrimi, de tăcere s-au prins.  

  

  Între noi doi, universul străbate aceeaşi cărare, însoţit de furtuni, curcubee şi ploi şi nimic nu se naşte, dintr-o simplă întâmplare, miraţi, că minunea încă trăieşte prin noi. Iar tu, păstrează-mi din stele când răsar în noapte, fă să fie lumină, prin iubirea de ieri, şi mă strigă cu taina nerostitelor şoapte, sub imensele aripi, îndrăgite poveri.

SIMFONIA STELELOR

   SIMFONIA STELELOR! O PRIVIRE GOALĂ, E TOT CE MI-A MAI RĂMAS!

   Am simţit că ating ceva: mă uit, era singurătatea mea care plângea. Se auzeau atât de clar sunetele sufletului meu. Am simţit o durere profundă, era durerea iubirii. Călătoream într-un oraş trist, dar totuşi dătător de speranţă. Întunericul îmi străbate prin pleoape.

   În ochii unei furtuni, puteam vedea un porumbel trist ce zbura în căutarea păcii. Nu va putea trece prin poartă, nu pot intra sau ieşi din ambele lumi, nici măcar îngerii. Pentru că, unii îngeri aveau aripile frânte, au fost ucişi de persoanele iubite. S-au sacrificat sau au suferit mult din cauza unui pământean care probabil că nu a meritat acest lucru.

   Aripile se refăceau, dar într-un timp foarte îndelungat şi acest lucru era destul de dureros dar trăiau încă o fericire chiar dacă aveau răni, trăiau fericrea de a fi aproape de stele, aproape de strălucirea şi frumuseţea lor. Oamenii neştiutori, confundau îngerii cu stelele cele mai luminoase sau cu stelele căzătoare.

   Plâng! Îmi este frig! Puterile mă lasă încet dar constant, picătură cu picătură, din cauza rănilor pricinuite de iubire. Sunt tot mai slabit, mai firav. Rătăcesc, rătacesc fără busolă în propria-mi viată. Fără sentimente! Simt că mi-am pierdut direcţia, nordul.

   Pe cer, se aud melodii superbe. Toţi acei îngeri răniţi, încearcă să-şi hrănească sufletul cu aceste acorduri sublime. Neştiutor şi călător fiind, încerc să întreb: ce se aude? Atunci, o stea în căderea ei, îmi răspunde: cântăm pentru îngerii răniţi. Este singura cale de a-i salva.

   Fiecare acord de iubire, aduce vindecare în trupurile lor rănite. Iubire! Mirare! Tăcere! Plăcere! Toate aceste cuvinte şi sentimente încep să pună stăpânire pe sufletul meu. Când din cerul negru şi înstelat plouă cu mărgăritare, de fapt îngerii oraşului trist plâgeau.

   Aş fi vrut să-i ajut dar nu ştiam cum, nu eram capabil să-i înţeleg cum de au ajuns aşa de nefericiţi, apropiindu-se tot mai mult de un întuneric total. Oare oamenii au uitat să mai creadă în îngeri?

   Simfonia stelelor continuă! În acest oraş trăiau deci, şi îngeri trişti care nu se vindecau niciodată? Şi atunci, totuşi, de ce mai erau numiţi îngeri? Oare din cauza aripilor albe care semnifică urme de puritate? În această bătălie dintre îngeri şi oameni, cine avea să câştige şi de ce?

   Simfonia stelelor continuă! Si îngerii încep să mă întreabe deodată în acorduri de vioară: dar, tu, încotro mergi? "Către mine" răspund obosit! Dar este atât de greu! Paşii mă poartă tot mai departe de căsuţa sufletului meu. Să ajung atât de sus, am nevoie de aripi! Dar ai aripi, îmi spun stelele! Nu le simţi? Le simt, dar una este frântă şi ambele sunt pline de umbrele nopţii în care rătăcesc, de o vreme.

   Off, dragile mele stele, nu ştiţi cumva un înger? Un înger rănit, călător în a voastră simfonie? O aripă încă îmi este bună şi atunci, impreună, poate reuşim să zburăm din nou. Ne adunăm puterile, ne legăm rănile şi aripile frânte apoi, în onduirea simfoniei stelelor, ne unim aripile sănătoase.

   Si stelele râd: ha, ha, ha! Te ajutăm noi, dar va trebui să plăteşti un tribut, pentru speranţa şi dragostea care o să urmeze. Vă rog, dragi stele, vă rog ajutaţi-mă! Sunt obosit, cu fiecare zi care trece, devin un călător tot mai împovărat de griji. Fiecare oprire nu înseamnă altceva decât, o altă plecare către NICAIERI. VĂ ROG! Ce şi cât trebuie să platesc? O clipă! Bucuros şi plin de uimire aştept.

   Simfonia stelelor continuă! Se aud acorduri ne mai auzite. Percep chitara. Da, aud şi vioara dar pare atât de tristă! Un alt instrument, neştiut de mine strigă: RĂBDARE, UMILINŢĂ, LACRIMI, DEZNĂDEJDE! Si stelele continuă să scrie pe norul care mă găzduieşte.

   Atunci, din mulţimea de îngeri răniţi se aude o voce. E atât de firavă şi tristă! Eu sunt aici! Si eu am nevoie la fel ca şi tine, să ajung acasă, în sufletul meu! Vreau să-mi regăsesc liniştea, speranţa şi dragostea! Instrumentul acela, deodată tace, înmărmureşte! Se face linişte deplină.

   Două stele frumoase îşi fac loc prin zarva creată. Apar în calea mea şi a îngerului rănit. Sunt zâmbitor dar îngrijorat. Dragile mele stele, am adus cu mine o busolă, poate ne vom descurca, de-acum se ivesc zorile, mergeţi şi odihniţi-vă, o să am eu grijă de îngeri, doar fiecare are steaua lui! Încet, încet, stele se retrag, dincolo de linia orizontului.

   Primind busola de la mine, îngerii se ghidează toţi după PUTERE, SPERANŢĂ, ÎNCREDERE şi DRAGOSTE! Aceste minuni ale universului ne-au adus atât de multă încredere, ne simţeam plini de emoţia reîntoarcerii acasă în sufletele nostre. Mai este atât de puţină durere, atât de puţină deznădejde în călătoria nostră. Ce ferice este de noi, ce bine că avem fiecare o stea.

   Vă mulţumim frumoase stele, dar aş putea să vă întreb, cum vă numiţi? Ele zâmbesc jucăuşe, fericite şi tot mai strălucitoare. Dar o strălucire atât de intensă încât simţeam cum rănile din suflet şi aripile ni se refac de la căldura şi lumina emanată. Secret! O să aflaţi în timp, şi încep să chicotească vesele. Îmi doream să aflu numele stelei care nu-mi aparţine, în speranţa că astfel, voi afla numele îngerului care mă salvează dar se pare că totu-i secret.

   Oare o să-l aflu vreodată? Aşa încet, încet, condus de speranţă, dragoste, încredere şi putere, am găsit drumul spre "căsuţa sufletului meu".

AS VREA SA ZBOR DIN NOU

   Uneori, aş vrea să merg desculţ prin iarba speranţei, să las roua iubirii să-mi sărute picioarele obosite de atâta drum prin hăţişurile deznădejdii. E atât de întuneric când uiţi! Dar totuşi, nu aş vrea să las umbrele să-mi întunece orizonturile.

   Aş vrea acum, să învăţ să zbor din nou, dar dincolo de mizerii! Să-mi înalţ sufletul, ca să pot vorbi cu îngerii, să dau bineţe frumuseţii atunci când o voi întâlni pe marginea unui şanţ, sub formă de floare de câmp şi apoi, să pot săruta mâinile destinului, ca şi cum ar fi un val puternic, o ninsoare de decembrie, o floare de cireş sau chiar o frunză căzută, toamna, pe o stradă pustie.

  Aş vrea uneori ca sufletul să-mi fie învăluit de iubire şi inima să-mi tresară ascultând gândul, care ţese poveşti noi de dragoste, şi poate că, într-o zi, o poveste nouă, a mea, mi se va scrie din nou în stelele care strălucesc în ochii tăi surâzători.

   Aş vrea să fiu un zâmbet şi-o amintire, ca o mireasmă de fragi care va trece peste timpul trecut al iubirii noastre apoi, mă voi aşterne îngheţându-le veşnicia.

  Si într-o zi, împreună, ne vom aminti odată prin vise, de acest trecut şi poate că, printre cristalele sub formă de sentiment, ne vom răni în colţurile sale şi vom sângera speranţa peste viitorul anterior al unei iubiri, de care nu am avut niciodată parte. Si poate că, vreodată, prin timp, ai să-ţi aminteşti, că ţi-ai uitat sufletul în palme la mine.

   Cascade de frunze se varsă, iar prin căderea lor se înalţă uşor preludiul iernii, în care se îneacă ultimul strigăt al toamnei apuse. Împătureşte-mi te rog, sărutul apoi, striveşte-mi cuvintele nenăscute ce se preling din el. Ai simţit vreodată cum clipele lovesc în fiinţa ta, ca nişte secole de istorie nescrisă?

   EU, sunt acum un zbor frânt, o melodie de cântec neterminată, o batere de aripi, un pas desculţ pe nisipul arzător, un zâmbet pierdut în visul tău.

  EU, sunt acum o fereastră deschisă pentru zborul viselor tale şi totuşi, aripile mi-au îngheţat în geam, de atâta aşteptare.

   Dacă aş putea să-ţi ghicesc dorinţele şi să-ţi trăiesc uitările, să te chem din zborul tău şi să-mi zideşti aripa frântă cu pana timpului pierdut, oare ai veni?

  Dar cred că voi alege să trăiesc cu detaşarea păsării călătoare: dacă este anotimpul fericirii mele, am să stau să-i ofer lecţii gratuite de zbor. Dacă vine ceaţa, şi peste ceaţă, frigul, şi peste frig, îngheţul, atunci am să plec cât pot de repede, în zări mai calde, ca să nu mor, iubindu-te.

  Oare aripile albe semnifică urme de puritate? Oare oamenii au uitat să mai creadă în îngeri? Paşii mă poartă tot mai departe de uşa sufletului meu dar ca să ajung atât de sus, am nevoie de aripi.

   Dar poate că eu, nu-mi mai simt aripile sau poate că una este frântă, sau poate că ambele sunt pline de umbrele nopţii în care rătăcesc eu acum, sau poate că, am uitat să mai zbor.

   Încerc să-mi adun puterile, să-mi vindec rănile, dar apoi, mă întreb, dacă merit această fericire şi uneori, mi-e teamă că nu voi reuşi niciodată să plătesc acel tribut care mi s-a cerut pentru ,,speranţa şi dragostea'' care o să urmeze.