CUVINTELE-MI SIMPLE…SI ÎNCA NEROSTITE!

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite dar ascunse-n suflet. Uneori mă furişez după ele şi zâmbesc ghiduş amintirii, alteori le transform în cântec şi le picur în sufletele cenuşii. Câteodată mă dor şi atunci se preschimbă-n clipire şi le simt gustul sărat, atunci când rămân încă nerostite.

  Dar în lumea lucrurilor sfinte, adesea nu se spun... cuvinte şi-n lumea celor fără de cuvinte, adesea, tot ce-ai vrea sa spui...se simte.

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite chiar dacă ele uneori mă dor. Nu aş putea trăi fără ele! Am încercat o vreme să le-ascund în mine dar mi-era dor să şoptesc, să vorbesc, să strig, să urlu şi pentru că n-am avut glas, cuvintele toate au izbucnit în mine şi hohote de gol m-au umplut şi-atunci,  am hotărât: o să-mi iau sufletul de mână, şi o să colorez cuvintele în mii de culori ca să respir aerul lor curat.

   Şi totuşi, cuvintele mele simple şi încă nerostite, te strigă iar, dar tu, unde eşti acum? Te rog, nu lipsi astă seară, noaptea asta va naşte îngeri. Vino! Hai să ne pitim din nou printre stele şi să-i vedem cum aleargă cu tălpile goale râzând. Hai! Prinde-mă de mână şi zboară cu mine spre stele. Priveşte-mă, mă transform într-o salcie, privesc   şi lăcrimez printre crengile sufletului chemându-te.Vino!

   Mângâie-mi cu privirea ochii şi aşterne-mi pe suflet zâmbetul tău de ştrengăriţă. Oare îţi mai aminteşti când îţi spuneam aşa, şoapte de cuvinte nerostite când cu gândul îţi atingeam chipul. Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă. Lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.

   Nu ştiu prea bine când m-am născut. Uneori, răsar în mine mugurii primăverii şi miros a verde crud. Alteori, îmi dau voie să ning doruri şi surâsuri. Uneori, îmi place să zbor şi mă întrec cu fluturii şi când frunzele încep să se-aprindă, răsar în mine gânduri de iubire. Îmi place să mă nasc cu fiecare răsarit şi să aprind stelele în fiecare seară, luminând umbrele trecutului meu.

   Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă, nu-mi opri visarea! Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare. Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult.

    Apoi, spune-mi fără cuvinte, fără lumină, fără sunet că, în lipsa mea, sufletul tău e pustiit, spune-mi că atunci când va ploua, vom sta iarăşi amândoi acolo, be bancă, lângă teiul lui Eminescu şi ne vom îmbrăţişa din nou iar eu mă voi ascunde în braţele tale. Spune-mi, că niciodată şi nimeni, nu mă va iubi aşa cum mă iubeai tu odată.

   Spune-mi, că doar tu mă poţi înveli noaptea, că doar tu poţi să-mi fredonezi fragmente din sufletul tău, că doar cu tine pot depăna amintiri, că doar cu tine mă pot certa şi împăca, că doar pe tine te pot ierta, că doar cu tine pot împărţi visele şi sufletul, că doar cu tine pot plânge împreună, că doar cu tine mă pot bate cu perne şi doar cu tine pot vorbi despre cărţi, că doar cu tine pot merge la concerte.

   Spune-mi, te rog, că doar tu trebuie să mă trezeşti cu un sărut în fiecare dimineaţă, că doar tu ai voie să îmi pregăteşti câteodată micul dejun, că doar cu tine pot avea parte de dimineţi târzii, că doar cu tine pot trece peste problemele nebănuite sau peste neînţelesuri şi mărunţişuri, că doar ţie îţi pot dărui sufletul şi trupul meu.

SAGEATA LUI CUPIDON (sau dragoste la prima vedere)

   Din momentul când privirile ni s-au încrucişat prima oară din întâmplare pe stradă sau pur şi simplu, priviindu-ne într-o fotografie, nu mai vedem nimic în jurul nostru. Nu mai ascultăm decât vocea blândă a persoanei de care ne-am îndrăgostit, fără să ne dăm seama că de fapt acesta este un "moment ireal, în afara timpului" dar totodată, scurt şi etern, fiindcă rămâne memorabil pătruns în interiorul sufletului nostru.

   Aşa numita "descărcare electrică" nu are cum să fie dată uitării. Inima ne accelerează bătăile, ne creşte tensiunea, picioarele ne tremură, umblăm cu capul prin nori, nu mai avem poftă de mâncare.

   Pe scurt, aceste emoţii reale şi confuze în acelaşi timp, ne asaltează permanent, ne provoacă un gen de căldură sufocantă. Mai mult, sentimentul de frică este amestecat cu o bucurie intensă, fiindca, dacă până acum am crezut că suntem destul de raţionali, dintr-o dată săgeata lui Cupidon ne-a lovit inima în plin şi ne pierdem capul.

   Şi touşi, de ce ne îndrăgostim subit şi apoi cădem seceraţi de puterea dragostei? Pentru că, inima are propriile-i raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaste. Pentru că, dragostea poate să cuprindă pe oricine, nu se ştie unde, cum şi când: într-o gară aglomerată, la birou, în ascensor, la plajă, piscină, aeroport sau mergând pe stradă şi încrucişând o privire. Nu e nevoie de un loc special sau de un moment romantic.

   Dragostea este copil de boem, ea nu are nici o credinţă, nici o lege, am putea spune că este chiar "un mic ticălos" care ne terorizează uneori fiinţa! Dragostea nu are nici vârstă, nici limite şi nici particularităţi speciale pentru cei ce se îndrăgostesc subit.

   Ok! Ne place de cineva de la prima vedere, de la prima întâlnire. Idealizând, considerăm că de-acum înainte, EL sau EA devine centrul nostru de greutate. Din acest moment, îi trimitem pe toţi la plimbare: familie, prieteni, nimic nu mai are importanţă!

   Şi totuşi, chiar dacă suntem uneori inconştienţi de toate acestea, e bine să ne păstrăm picioarele pe pământ şi să rămânem ataşaţi de vechile relaţii, chiar dacă totul pare imposibil! În acest stadiu, mai putem fi oare precauţi, căci realitatea este total deformată.

   Dar dacă din această dragoste la prima vedere, reuşim să învăţăm să ne iubim cu-adevărat, să ne cunoaştem mai bine, să construim o relaţie de durată, să mergem dincolo de prima privire?

   Da, totul se poate dar numai printr-o comunicare foarte bună şi permanentă, prin deschiderea sufletului, acceptarea trecutului fiecăruia dintre noi şi încercarea de a nu mai repeta greşelile lui, de a pune accent de acum încolo doar pe acest prezent şi pe viitor.

   Iar dacă acest lucru nu va fi posibil de realizat, să nu dramatizăm! Pentru că, orice s-ar spune, ramânem în noi cu experienţa magică şi de neuitat, deşi e greu de acceptat sfârşitul euforiei. Uneori, poveştile fără final sunt mult mai frumoase decât cele care durează toată viaţa.

   Ele ne amintesc mereu de o fericirire în cea mai adevărată şi pură formă. În plus, aceste poveşti, nu le vom putea uita niciodată pentru că, au fost sincere, doar cu sufletul, fără nici o atingere iar bucuria de a le fi trăit în NOI este imensă.

   Săgeata lui Cupidon în inima mea!

   Atunci, când te-am privit simplu, într-o poză şi m-am simtit complet străfulgerat de privirea ta, de zâmbetul tău ca mai apoi, ziua şi noaptea, orice zgomot să mi se pară mic pentru că eu, vroiam să aud cum îmi urlă în mine fiecare gând spre tine, să simt bătăile inimii cum îmi sparg pieptul.

   Să te aud pe tine strigând orice răspuns târziu şi fiecare speranţă care va veni, să aud cum lacrimile tale curg cu vuiete puternice şi fiecare râs al tău să-mi provoace mii de cutremure în suflet, să simt cum sorbi puternic cafeaua şi cum visezi atât de tumultos, să te ştiu mereu tăcând sonor şi ţipându-ţi fiecare nelinişte.

   Să mă doară fiecare sărut imaginar al tău, să aud cum se pierde în mii de ecouri fiecare îndoială a ta, să văd cum se descompune lumea şi apoi, cum se comprimă spaţiul şi cum trosneşte din fiecare încheietură descleiată, şoaptele tale să nu-mi fie îndeajuns, să-ţi aud tăcerea cu care se deschide cerul noaptea, să-ţi simt cea mai puternică dorinţă a ta, să pot afla cum apar stelele şi cum răsare luna.

   Să-ţi simt calmul privirii tale şi să văd îngerii cum merg pe vârfuri prin visele tale şi apoi, zâmbetul tau să mă adoarmă uşor, să aud cum curge timpul şi apoi se opreşte în loc acum, în acest moment, şi aici, pe această fotografie unde noi ne-am intersectat privirile pentru prima oară.

   Din păcate, tu doar mi-ai zâmbit atunci o clipă şi apoi ai dispărut şi de-atunci, plouă, plouă neîncetat, s-a făcut toamnă în mine, fereastra s-a-ncreţit de-atâta ploaie şi-mi desenează în gânduri ideograme pentru care n-am dicţionar. Si eu care credeam că ştiu totul despre ploaie, credeam că ajunge să mă rotesc cu braţele deschise printre stropi ca să nasc curcubee în sufletul tău. Plouă şi-n mine se face toamnă, ştiu că probabil nu te voi mai revedea niciodată.

   Acum, când suntem departe, atât de departe încât parcă lumea e pusă între noi, eu încă îţi simt inima bătând. Stiu că şi îngerii plâng şi eu, totuşi, încă te mai aştept, te aştept în fiecare clipă să-ţi întorci privirea şi paşii din nou spre mine  căci viaţa asta blestemată, fără iubirea ta nu valorează nimic.