Să nu uiţi...
Să nu uiţi, că pentru noi, timpul, s-a oprit o clipă în loc.
Să nu uiţi, clipele dulci şi amare, trăite împreună.
Să nu uiţi, că ţi-am desenat chipul pe suflet, cu zâmbete
şi lacrimi.
Să nu uiţi, că erai dispusă odată să mă aştepţi o viaţă şi
să mă iubeşti veşnic.
Să nu uiţi, că miile de mesaje, pe care ni le-am trimis
reciproc, pot scrie un roman de iubire.
Să nu uiţi, că eu am trecut prin viaţa ta, că şi tu ai trecut
prin viaţa mea.
Să nu uiţi, că viaţa, merge mereu înainte, indiferent căt de
greu ar fi.
Să nu uiţi să zâmbeşti, pentru că atunci când o faci,ştii
bine că zâmbetul tău este divin.
Să nu uiţi, că ochii mei au scris în tine o poveste de iubire,
ce şi azi o mai port în suflet.
Să nu uiţi, că un cuvânt poate răni uneori căt o mie de
palme.
De ce?
De ce, renunţăm uneori aşa de uşor la tot ce poate fi
frumos şi pur?
De ce, stricăm ceva ce alţii nici măcar nu au visat
vreodată, în viaţă?
De ce, dăm mereu cu piciorul la fericire atunci când este
aproape?
De ce, când primim o şansă sau chiar două, nu ştim ce să
facem cu ele?
De ce, nu suntem pregătiţi să fim fericiţi atunci când ne
dorim atât de mult acest lucru?
De ce, preferăm să suferim, decât să facem un pas spre
reconciliere?
De ce, spunem "te urasc" atunci, când de fapt iubim cu
toată fiinţa?
De ce, ne răzbunăm, de ce ne urâm, dacă totuşi iubim?
Mi-e dor de tine!
Mi-e dor, să adorm spunând "te iubesc" şi apoi, să ascult
ploaia, şi să tac.
Mi-e dor, şi dorul tău mă doare, oare tu simţi acum acest
lucru?
Mi-e dor, şi-aş vrea să-ţi spun toate câte simt dar, strig în
mine şi tac.
Mi-e dor, să numar clipele cu tine, să le adun ca pe cele
mai preţioase lucruri din lume.
Mi-e dor, să-mi atingi cu un sărut gândurile şi apopi, să
evadez din mine!
Mi-e dor, să-ţi simt buzele cum plâng după priviri
neîntâlnite, după şoapte nerostite.
În liniştea nopţii, aş vrea să ating cerul şi lumea sufletului s-o ating, în timp ce lacrimi curg peste amintiri. M-am ghemuit într-un colţ din suflet, dorul de tine strigă în mine şi tac. Nu ştiu de ce, ochii au atât de puţine cuvinte şi inimile atât de multe tăceri.
Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă, târzii şi lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.
Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă. Nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-mă uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu de zâmbete, de soare, eşti încă în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine, şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult. Uneori, te strâg prelung între pleoape până când, somnul îmi adună lacrimile într-un suspin tâziu dar ştiu, că n-ai să mai revii niciodată.
În liniştea nopţii, aş vrea să ating cerul şi lumea sufletului s-o ating, în timp ce lacrimi curg peste amintiri. M-am ghemuit într-un colţ din suflet, dorul de tine strigă în mine şi tac. Nu ştiu de ce, ochii au atât de puţine cuvinte şi inimile atât de multe tăceri.
Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă, târzii şi lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.
Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă. Nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-mă uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu de zâmbete, de soare, eşti încă în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine, şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult. Uneori, te strâg prelung între pleoape până când, somnul îmi adună lacrimile într-un suspin tâziu dar ştiu, că n-ai să mai revii niciodată.
