MAGICIANUL

   L-am intâlnit pe malul mării!

   Mai întâi, a tranformat un bulgăre de nisip într-o portocală, a transformat apoi, pe rând, o sămânţă într-o floare, un stejar într-un pumn de cenuşă, un strop de ploaie într-un torent. Părea că se joacă! L-am urmărit apoi, înfrigurat, cum preschimba o mare iubire în ură, doi prieteni în trei duşmani, o vorbă oarecare într-un poem.

   A schimbat chiar sub ochii mei o ceartă într-o iubire. Văzând că mă interesează jocul lui, a transformat, crezând că-mi face plăcere, un cerşetor într-un prinţ, un judecător într-un condamnat la moarte, un idiot într-un savant.

   Observându-mi privirile din ce în ce mai îngrozite, printr-un simplu semn din baghetă, a preschimbat o dansatoare într-o Baba Cloanţă, un schilod într-un dansator pe sârmă, o prea-frumoasă fată într-o mumie.

   Apoi, ca să mă înbuneze, m-a întrebat, ce mi-ar mai place să transforme? L-am privit cu încântare cum transforma un pom sterp într-un grâu roditor, o piatră seacă într-un izvor şi un deşert într-o grădină.

   Ba chiar, pentru că l-am rugat frumos, a ales un om căruia i-a transformat cuta cea mai adâncă a inimii, într-un întreg univers! Am spus atunci că, fără indoială, este un truc la mijloc şi l-am rugat să mă transforme chiar pe mine.

   Mi-a transformat mai întâi braţele în ramuri, apoi, în aripi, apoi, m-a înzestrat cu gheare şi trup de leu, apoi, am vrut să fiu om şi m-a făcut pe rând, luptător, cerşetor, judecător, hoţ, înţelept, nebun, poet! Mă distra jocul şi-mi plăcea zâmbetul cu care făcea toate aceste minunăţii.

   Într-o zi, l-am privit cu seriozitate şi i-am spus că mi-ar place să-mi facă un Suflet Pereche! Continua să zâmbească fără tresărire, fără mirare. Mă aşteptam să mă refuze. A făcut un mic semn şi a chemat o trăsură cu cai înaripaţi în care a apărut dintr-o dată, Sufletul meu.

   Dimineaţa, trezindu-mă, l-am observat pe Magician cum mă privea atent şi i-am cerut să-mi îndeplinească o dorinţă pe care nu mi-am pus-o niciodată. A mişcat mâna ca pentru a-mi dărui o minunăţie şi deodată, trandafirii s-au transformat în cenuşă, pereţii s-au prăbuşit în pulbere, iar noi ne-am regăsit pe malul mării, unde l-am întâlnit prima dată.

   Am izbucnit în plâns dar părea că nu mă vede, începuse din nou să se joace transformând, un roi de albine într-o armată, un muşuroi într-un castel, apoi castelul într-un pumn de nisip. Pe seară, m-am oprit din plâns şi i-am apărut în faţă. Intenţionam să-l rog în genunchi să-mi redea visul de noaptea trecută, dar n-am întâmpinat nici o rezistenţă.

   Îmi îndeplinea dorinţele cu aceeaşi rapiditate ca de obicei. Am rechemat cu frenezie noaptea precedentă, amănunt cu amănunt. Iar el se dăruia total, fascinat din nou, ca şi cum eu eram stăpânul! Iar mulţumirea din ochii lui îmi năştea sori din piept şi universuri din priviri. Savuram clipele aşa cum savurează un însetat apa din deşert.

   Dimineaţă când m-am trezit, am alungat din amintire orice gând din ziua precedentă. Zilele se scurgeau egale, treptat însă mi-am amintit ca făcusem totul doar pentru a-i afla taina. Deşi mă feream să-mi doresc lucruri nesăbuite, zi de zi simţeam tot mai acut că exist undeva, că există undeva o fisură între realitate şi magia sufletului meu pereche.

   Ca şi în vis, îti dai seama că visezi dar nimic nu te ajută să te trezeşti şi apoi începi să te îndoieşti şi iar înţelegi şi iar încerci. Dar visul meu nu lua sfârşit niciodată, însă se tot modifica la voinţă, dintr-un vis într-altul, iar el îmi dăruia toate visele, aşa cum răstorni în faţa unui copil braţele pline de jucării.

   Am reluat jocul şi el m-a transformat rând pe rând, în toate vieţuitoarele pământului. Mi-am luat mii de chipuri şi el mi-a luat mii de forme, am pierdut şirul zilelor de când încerc să aflu secretul magiei lui şi nimic nu mă ajută, căci orice transformare este doar o transformare şi mă întâlnesc mereu cu mine însămi, fie că sunt rege sau negustor, sau călugar, sau cerşetor, sau poet.

   Taina se află, fără indoială în golul dintre clipe, căci nu mai sunt ceea ce am fost, dar nu sunt încă nici ce aş vrea să fiu. Mi-e tot mai greu să port visul acesta, şi mi-e tot mai dor de el, cel cu pieptul plin de visele mele. Mi-e dor de parcă toate visele s-au adunat în noi, iar acum eu îmbraţişez mereu propriile mele vise, în timp ce visul cu TINE, îmi scapă din braţele mele însetate.

   Acum, când am încetat să mai sper, mi-a venit o ultimă idee: îi voi cere să mă transforme în el însuşi şi aşa, o să-i aflu poate taina. Îl ating sfios pe umăr, iar chipul lui înfloreşte citindu-mi gândul. Mă priveste fix în ochi şi totul devine tăcere. Sunt din nou singur pe malul mării. Iubita mea m-a recunoscut! Acum, cred că e timpul să mă odihnesc.

   Mă întind, cuprind sub mine milioanele de fire de nisip. S-a înoptat. Adun stelele cerului şi le-adăpostesc în cea mai ascunsă cută a inimii, unde vor adormi împreună cu mine, până mâine dimineaţă.

IUBIREA VESNICA

   Ştiu cu siguranţă, eu am nevoie de atât de puţin ca să fiu fericit! Am visat, am sperat, am crezut toată viaţa mea, că o să-mi fie deajuns o singură femeie care să mă ţină-n braţe şi-n suflet, o femeie care să ştie să fie numai a mea, care să ştie să-mi facă loc lângă ea nu doar în aşternut, ci şi-n eternitate.

   Cu un singur gest poţi uneori să ştergi cu buretele şi să scrii alte nume, alte întâmplări. Cu uşurinţă, poţi să adaugi sclipici vieţii tale, împletind noi aventuri în povestea unică a iubirii. Îţi poţi completa lesne existenţa searbădă de acasă, ademenind o istorie de taină, care să-ti ţină de urât, un amantlac înobilat de patimă, care să te salveze de singurătate.

   Dar eu cred că miracolul se iveşte atunci când lupţi pentru toate cele deja întâmplate. Şi-ţi afli împlinirea profundă fără să adaugi sau să ştergi ceva de pe tablă. Când eşti în stare să descoperi în cel de lângă tine toate feţele fericirii. Când poti să-ţi faci liman al tuturor neliniştilor tale din inima unei singure fiinţe. Când poţi să renunţi la mai mult şi să faci din puţin, tot ce ai mai de preţ pe pământ.

   Ani mulţi, am cerut în rugăciunile mele, iubiri noi, din care să-mi aleg povestea visată. O bună bucată de viaţă, am cerşit începuturi, am fremătat la izul fiecărui flirt, m-am bucurat de orişice preludiu de amor şi, uneori, recunosc, am trăit mai multe poveşti deodată, bucurându-mă de desfrâul alegerilor.

   Dar abia acum ştiu ce să implor şi să caut, dereticând prin propria mea viaţă! Şi aştept ca femeia iubită, să-mi întindă, inşirate pe primul inel dăruit, cheia de la sufletul ei, pe ceea de la cavoul în care vom dormi etern îmbrăţişaţi, şi-abia apoi, pe cele de la casă şi de la şipetul de aşezat amintirile noastre.

   Începuturile vin singure peste noi. Arta, splendoarea, minunăţia vieţii se nasc însă, numai atunci când noi nu găsim finaluri demne pentru tot ce-am început. Dar începuturile vin singure. Vin prea uşor! Şi se pierd dacă nu ni le dorim reciproc.

   Uneori, divorţul / despărţirea pot fi eliberare, linişte, tăcere. Alteori însă e un zbor cu aripile frânte. În lumea celuilalt totul e ocupat: de nemulţumiri, de reproşuri, de regrete, de prieteni, de tăceri. În cuib, gem cioburi de familie. În minte, se învălmăşesc trecut şi viitor. În suflet, e întuneric şi frig. Străini şi absenţi, căutăm uşile înţelegerii, dar toate sunt închise.

   Timpul comun plânge într-o clepsidră spartă. Firele de nisip se împrăştie printre lacrimi şi tăceri. Ne-am ros sufletul, amăgindu-ne că iubirea pierdută în zile şi nopţi fără adânc şi fără înălţimi, chinuiţi de întrebarea: N-am rămas eu lăngă nimeni sau nimeni n-a putut rezista înălţimilor şi adâncurilor din sufletul meu?

   Oricât ne-am zdrobi de stâncile durerii, iubirea va rămâne întotdeauna egală cu Himalaya. Acolo sus, fiecare rană devine o medalie a campionului şi o treaptă spre Dumnezeu. Undeva, cândva, a fost o zi cu voal şi flori, o zi în care fiecare a-ncăput pe de-antregul în inima celuilalt.

   Atunci se năştea veşnicia. Odată cu despărţirea, sărbătoarea a murit. Rămâne doar o foaie în calendar. Singuri cu dorul şi durerea, închidem uşa iubirii, purtând un nume ca un doliu al sufletului despărţit.

   Un om cu o rană în palmele întinse după iubire. Uneori, dincolo de această uşă, nu mai rămâne nimic. Sufletul tăiat cu lama de înşelăciune sângerează mereu. Cuţitul despărţirii taie adânc. Rătăcind pe un drum închis de nelinişti grele, ne trezim obosiţi, cerşetori de tandreţe, răscolind flămânzi de o mângâiere, firimituri de iubire căzute printre aşteptări şi abandonări.

   Oare, cum trebuie să spui "Adio" unei case, unui timp, unui om? Ani, cuvinte, iubiri, tăceri, toate trec peste noi, ne învăluie, ne stăpânesc cu căderi, cu doruri şi speranţe.  Rareori cu linişte. Paşii timpului lasă urme pe nisipurile dintre noi şi umbra amintirilor coboară, acoperind cu taine şi tăceri, răsărituri şi apusuri născute de soarele unei iubiri pe care odată, am crezut-o veşnică.

   Amintirile aleargă mereu între ieri şi mâine. Trecutul este doar un timp bolnav şi trist! Valuri de gânduri mângâie ţărmul vieţii mele. Îmi place să simt briza rece a timpului, să strecor printre degete clipe, ca pe nişte fire de nisip. Apoi să le culeg de pe jos şi să le-aşez în buzunarul amintirilor.

   Am colecţionat deja paşii mării, i-am adunat şi i-am împachetat în hârtia azurului. Firimiturile de apă rămase în urma lor, le-au luat pescăruşii pentru a hrăni sufletele oamenilor, umbre pierdute demult pe oceanul singurătăţii.

   Aş vrea ca acum, să fi iar lângă mine, să mă cuprinzi din nou cu braţele tale calde şi pline de tandreţe, şi să zburăm împreună spre al 9-lea cer, să îţi spun cât de mult mi-ai lipsit, că mă simt complet gol pe dinăuntru cănd nu sunt cu tine, că nimic nu mai e ca înainte, că mi-am pierdut pur şi simplu busola şi umbra mea aleargă singură fără nici o traiectorie, că singurătatea mă ucide în suflet şi că mi-e un DOR NEBUN DE TINE.