Cândva, am fost un vultur foarte puternic, poate chiar prea sigur de mine că aşa voi rămâne toată viaţa, fără teamă de nimeni şi nimic, nici măcar de oameni. Zburam mereu deasupra piscurilor celor mai înalţi munţi, construindu-mi cuibul meu, acolo sus pe crestele lor şi fiind mereu convins că nimeni nu poate ajunge la el, că nimeni nu putea zbura mai sus decât mine, că nimeni nu era mai ager şi mai iute în zborul său decât mine.
Mi-am câştigat această "supremaţie a înalţimilor" prin multă sudoare, prin agerime, ore şi ore de zbor, uneori lupte aprige cu alţi vulturi şi nu de multe ori trecându-mi gloanţele vânătorilor pe la urechi. Dar eram mereu singur şi nu m-am pus în cârdăşie cu alţi vulturi sau grupuri. Nu-mi plăcea să mă amestec în treburile nimănui, îmi vedeam de vânătoarea mea solitar iar ceilalţi vulturi mă respectau atât pentru forţa, puterea şi curajul de care am dat dovadă în luptele purtate cât şi pentru agerimea şi viclenia mea la vânat dar şi pentru generozitatea mea atunci când împărţeam prada sau devotamentul meu de a-i proteja pe cei mai mici sau mai slabi, dacă erau atacaţi de alte păsări răpitoare.
Şi iată-mă ajuns dintr-o dată, din vârful acelor înălţimi şi al puterii, ajuns acum prizonier într-o colivie cu păsări, pentru că, ferindu-mă de vânătorii iscusiţi, am nesocotit odată cu sfidare în zborul meu, o gaşcă de oameni neisprăviţi, îmbrăcaţi cu toţii în uniforme albastre şi cu epoleţi galbeni (care, aveam sa aflu mai târziu că se chemau "miliţieni") şi cărora, le plăcea să prindă în cuşca lor doar papagali, sticleţi, piţigoi şi ciori. Ştiu, la început am crezut că-i mai mult o joacă pentru mine şi mi-am continuat zborul lin fără să le dau importanţă, fără să-mi dau seama că de fapt totul era o capcană mai demult pregătită în care trebuia să cad odată şi odată şi iată-mă acum, prins într-o plasă din care nu am mai putut ieşi.
Şi culmea, fiecare din aceşti miliţieni, avea colivia lui şi păsările lui şi se luau la întrecere între ei, cine are mai multe păsări prinse. Imaginaţi-vă, cum a ieşit cu pieptul deschis înaintea tuturor acest miliţian, când a venit în faţa mulţimii să se laude, că el este singurul care a reuşit să captureze, un VULTUR.
Numai că, în comparaţie cu ceilalţi miliţieni, care-şi ţineau colivia lor în salon sau chiar în propria lor cameră şi se mai şi jucau cu păsările, acest neisprăvit de miliţian care mă capturase pe mine, ne ţinea toate păsările închise într-o singură colivie mai mare, pusă într-un grajd de animale, cu geamurile sparte şi pereţii goi, cu bălegar şi-un miros de îţi venea să vomiţi iar grajdul era împrejmuit cu sârmă ghimpată şi avea şi câini de pază care lătrau într-una.
Offf, doamne, de câte ori nu mă întrebam mirat de ce sunt eu acolo, cum am putut eu face atunci, greşeala aceea impardonabilă în zborul meu şi m-am lăsat prins de acest neisprăvit de miliţian? Eu, regele înălţimilor, să fiu acum prins şi închis într-o colivie, la un loc cu sticleţi, piţigoi, papagali şi ciori?
A mai trecut o iarnă, a câta oare, nici eu nu mai ştiu! Dezveliţi şi goi, pe un ger aspru de ne crăpa şi sufletul din noi, începuserăm să murim pe rând, unul câte unul. Mai întâi papagalii, săracii de ei, obişnuiţi cu căldura soarelui, printre palmieri şi oaze de verdeaţă, au fost primii care nu au rezistat frigului. Apoi, zgribuliţi, ne înghesuiam unii într-alţii, adormind şi visând, că totuşi, într-o bună zi, vom fi din nou păsări libere.
Pur şi simplu, acest neisprăvit de miliţian, uitase cu desăvârşire de noi în acest grajd. Nu mai venea să ne dea nici de mâncare sau să bem apă! Dumnezeu-le, oare cât timp va trebui să mai îndurăm aşa? Mai bine murim decât o asemenea suferinţă şi nici măcar vreo urmă de speranţă. Oare acest miliţian, are şi el suflet şi ne va reda într-o bună zi libertatea să zburăm din nou, sau vom sfârşi cu toţii, după ce vom muri unul câte unul, aruncaţi la groapa de gunoi?
Am început să număr anotimpurile. Oftez în mine şi încă mai sper că, într-o bună zi voi putea să fiu din nou, un vultur liber! Uneori, mă gândesc la cuibul meu de pe crestele munţilor, dacă a rezistat furtunilor vremii apoi, gândul îmi zboară la puiul meu cel mic. Oare, între timp, a învăţat şi el, să zboare?
E noapte. Nici o lumină, nici o urmă de simţire. În depărtare, aud scrâşnetul roţilor de tren ce şuieră, ce merge cu viteză şi scoate fum negru pe gură. Acelaşi tren la această oră atât de-ntârziată dar pe care eu, nu l-am văzut încă, niciodată. Apoi, zăresc printre gratiile coliviei, luna! Măreaţă, acolo sus pe boltă, ca un semn al libertăţii dar care pentru mine, nu mai există! În jurul ei, stelele s-au aprins făclii, mii şi mii, luminând depărtările astrale. Printre ele, încerc să caut cu privirea steaua mea. Poate că doar ea îmi va spune dacă, într-o bună zi, voi fi din nou un vultur liber sau voi muri.
Într-un târziu, aud copacii foşnind într-o mică adiere de pace şi de vânt. Apoi, un greiere, ce-şi încearcă puterea cuvântului, iar mintea îmi scrutează imaginea gândului dar care se loveşte de acest gard cu sârmă ghimpată, împrejmuit de foişoare şi-o turelă atât de înaltă! Si câinii de pază care lătrau neîncetat! Atât de departe uneori, atât de aproape acum, în miez de noapte, dincolo de acest gard, este libertate.
Ca să pot supravieţui, în disperare, lovindu-mă mereu de gratii, am învăţat în somn şi-n gând să zbor şi să sper că într-o zi, voi fi din nou, un vultur, liber! Dar ştiu că timpul nu iartă şi uneori, ne pedepseşte în noi, să murim c-un secol înainte, decoraţi apoi, post-mortem cu titlul de, EROI
Mi-am câştigat această "supremaţie a înalţimilor" prin multă sudoare, prin agerime, ore şi ore de zbor, uneori lupte aprige cu alţi vulturi şi nu de multe ori trecându-mi gloanţele vânătorilor pe la urechi. Dar eram mereu singur şi nu m-am pus în cârdăşie cu alţi vulturi sau grupuri. Nu-mi plăcea să mă amestec în treburile nimănui, îmi vedeam de vânătoarea mea solitar iar ceilalţi vulturi mă respectau atât pentru forţa, puterea şi curajul de care am dat dovadă în luptele purtate cât şi pentru agerimea şi viclenia mea la vânat dar şi pentru generozitatea mea atunci când împărţeam prada sau devotamentul meu de a-i proteja pe cei mai mici sau mai slabi, dacă erau atacaţi de alte păsări răpitoare.
Şi iată-mă ajuns dintr-o dată, din vârful acelor înălţimi şi al puterii, ajuns acum prizonier într-o colivie cu păsări, pentru că, ferindu-mă de vânătorii iscusiţi, am nesocotit odată cu sfidare în zborul meu, o gaşcă de oameni neisprăviţi, îmbrăcaţi cu toţii în uniforme albastre şi cu epoleţi galbeni (care, aveam sa aflu mai târziu că se chemau "miliţieni") şi cărora, le plăcea să prindă în cuşca lor doar papagali, sticleţi, piţigoi şi ciori. Ştiu, la început am crezut că-i mai mult o joacă pentru mine şi mi-am continuat zborul lin fără să le dau importanţă, fără să-mi dau seama că de fapt totul era o capcană mai demult pregătită în care trebuia să cad odată şi odată şi iată-mă acum, prins într-o plasă din care nu am mai putut ieşi.
Şi culmea, fiecare din aceşti miliţieni, avea colivia lui şi păsările lui şi se luau la întrecere între ei, cine are mai multe păsări prinse. Imaginaţi-vă, cum a ieşit cu pieptul deschis înaintea tuturor acest miliţian, când a venit în faţa mulţimii să se laude, că el este singurul care a reuşit să captureze, un VULTUR.
Numai că, în comparaţie cu ceilalţi miliţieni, care-şi ţineau colivia lor în salon sau chiar în propria lor cameră şi se mai şi jucau cu păsările, acest neisprăvit de miliţian care mă capturase pe mine, ne ţinea toate păsările închise într-o singură colivie mai mare, pusă într-un grajd de animale, cu geamurile sparte şi pereţii goi, cu bălegar şi-un miros de îţi venea să vomiţi iar grajdul era împrejmuit cu sârmă ghimpată şi avea şi câini de pază care lătrau într-una.
Offf, doamne, de câte ori nu mă întrebam mirat de ce sunt eu acolo, cum am putut eu face atunci, greşeala aceea impardonabilă în zborul meu şi m-am lăsat prins de acest neisprăvit de miliţian? Eu, regele înălţimilor, să fiu acum prins şi închis într-o colivie, la un loc cu sticleţi, piţigoi, papagali şi ciori?
A mai trecut o iarnă, a câta oare, nici eu nu mai ştiu! Dezveliţi şi goi, pe un ger aspru de ne crăpa şi sufletul din noi, începuserăm să murim pe rând, unul câte unul. Mai întâi papagalii, săracii de ei, obişnuiţi cu căldura soarelui, printre palmieri şi oaze de verdeaţă, au fost primii care nu au rezistat frigului. Apoi, zgribuliţi, ne înghesuiam unii într-alţii, adormind şi visând, că totuşi, într-o bună zi, vom fi din nou păsări libere.
Pur şi simplu, acest neisprăvit de miliţian, uitase cu desăvârşire de noi în acest grajd. Nu mai venea să ne dea nici de mâncare sau să bem apă! Dumnezeu-le, oare cât timp va trebui să mai îndurăm aşa? Mai bine murim decât o asemenea suferinţă şi nici măcar vreo urmă de speranţă. Oare acest miliţian, are şi el suflet şi ne va reda într-o bună zi libertatea să zburăm din nou, sau vom sfârşi cu toţii, după ce vom muri unul câte unul, aruncaţi la groapa de gunoi?
Am început să număr anotimpurile. Oftez în mine şi încă mai sper că, într-o bună zi voi putea să fiu din nou, un vultur liber! Uneori, mă gândesc la cuibul meu de pe crestele munţilor, dacă a rezistat furtunilor vremii apoi, gândul îmi zboară la puiul meu cel mic. Oare, între timp, a învăţat şi el, să zboare?
E noapte. Nici o lumină, nici o urmă de simţire. În depărtare, aud scrâşnetul roţilor de tren ce şuieră, ce merge cu viteză şi scoate fum negru pe gură. Acelaşi tren la această oră atât de-ntârziată dar pe care eu, nu l-am văzut încă, niciodată. Apoi, zăresc printre gratiile coliviei, luna! Măreaţă, acolo sus pe boltă, ca un semn al libertăţii dar care pentru mine, nu mai există! În jurul ei, stelele s-au aprins făclii, mii şi mii, luminând depărtările astrale. Printre ele, încerc să caut cu privirea steaua mea. Poate că doar ea îmi va spune dacă, într-o bună zi, voi fi din nou un vultur liber sau voi muri.
Într-un târziu, aud copacii foşnind într-o mică adiere de pace şi de vânt. Apoi, un greiere, ce-şi încearcă puterea cuvântului, iar mintea îmi scrutează imaginea gândului dar care se loveşte de acest gard cu sârmă ghimpată, împrejmuit de foişoare şi-o turelă atât de înaltă! Si câinii de pază care lătrau neîncetat! Atât de departe uneori, atât de aproape acum, în miez de noapte, dincolo de acest gard, este libertate.
Ca să pot supravieţui, în disperare, lovindu-mă mereu de gratii, am învăţat în somn şi-n gând să zbor şi să sper că într-o zi, voi fi din nou, un vultur, liber! Dar ştiu că timpul nu iartă şi uneori, ne pedepseşte în noi, să murim c-un secol înainte, decoraţi apoi, post-mortem cu titlul de, EROI
