OGLINDA FERMECATA

   EU...sunt asemenea faţetelor şlefuite ale unui diamant pe care toţi îl purtăm talisman (sau pecete?), pe care nu îl putem ascunde niciodată suficient de bine, dar pe care, chiar şi descoperit, nimeni nu mi l-ar mai putea fura vreodată.

   Nu am de gând acum să vă înşir aici un catalog nesfârşit de articole de îmbrăcăminte, mobilier, cărţi, electronice, filme de văzut, locuri de vizitat deşi, am nevoie de toate astea şi ele au făcut parte din mine, recunosc dar aşa cum mi le-a adus întâmplarea, un lucru după altul, ca să le pot savura cu toată plăcerea importanţa lor. Singurul lucru pe care mi-l doresc din toată inima şi pe care nu-l găsesc nici pe Internet, nici în cataloagele vreunui supermarket, nici în Gara de Nord, nici la talcioc sau pe stradă, sunt prietenii mei adevăraţi.

   Viaţa mea s-a învârtit mereu în jurul oamenilor care mă înconjoară. Sunt mult mai fericit atunci când cineva îmi spune o vorba bună, mă încurajează, mă sprijină cu un sfat venit din inimă (mai mult sau mai puţin subiectiv dar totuşi e un sfat), mă îmbrăţişează cu o privire caldă sau mustrătoare (când e cazul şi ştiu, că e de multe ori).

   Dintre toţi aceşti oameni care roiesc în jurul meu, care uneori mă agasează, care uneori mă întreabă în ce direcţie e Antartica, la ce staţie să coboare, sau doar cât e ceasul, eu încerc din răsputeri să-i cuprind în palme, să-i mângâi, să-i îmbărbătez pe toţi aceia care mai păstrează in privire dorinţa de a fi "ei înşişi" şi de a mişca universul acesta măcar cu un micron în direcţia dorită de ei. De a trăi frumos şi curat, de a câşiga o luptă cât de mică, de a proteja pe altcineva, de a împărtăşi şi celorlalţi din experienţele lor, de a aduce cuiva zâmbetul pe buze, de a râde în loc să se întristeze, de a aler-ga cu braţele deschise către valurile înspumate ale mării, de a se bucura copilăreşte de un cadou învelit în poleială.

   Ca să mă pot descoperi cu-adevărat şi-n totalitate, cred că acum aş avea nevoie de o oglindă mare, cuprinzătoare, o oglindă fermecată care, să mă oglindească aşa cum sunt eu de fapt, fără să-mi ascundă nimic, care să-mi arate cât de palid, de urât sau de frumos sunt, care să-mi desconspire minciunile pe care mi le spun singur despre mine.

   Eh, şi poate chiar aş mai vrea ca din oglinda asta să mă privească direct în ochi celălălt EU al meu: criticul, integrul, severul, neîmblânzitul, puternicul! Aş vrea să îmi poată vorbi şi chiar să mă certe, cred că nu m-aş supăra nici dacă m-ar înjura, să îmi demoleze argumentele şubrede cu care îmi amăgesc uneori credinţa credulă, să mă ademenească prin imagini despre o altă persoană în care mă voi transforma, să îmi râdă în nas atunci când sunt un copilaş prostuţ şi împiedicat, să îmi şoptească numerele câştigătoare de la 6/49. O concluzie imediată mi-a răsărit însă brusc în minte: cred că nu voi fi în stare niciodată să îmi fiu mie însumi, prieten! Noroc cu voi, ceilalţi, care reuşiţi uneori să mă faceţi să uit cât e de trist să-ţi fii propriul inamic.

   Averile comune pot fi furate, dar bogăţiile adevărate, nu. În sufletul fiecăruia se află lucruri preţioase care nu pot fi luate. Secole întregi, învăţaţii lumii s-au străduit să găsească definiţia sufletului, descrierea, limitarea şi caracteristicile sale dar mă întreb, câţi oare dintre ei au reuşit cu-adevărat acest lucru. Cu toate acestea, fiecare dintre noi simte în mod diferit şi trăieşte într-un mod unic fiecare experienţă depozitată în interiorul sensibilităţii sale. Din păcate însă, în acest spaţiu, care se pare că este infinit, se depozitează de-a lungul timpului atât bune, cât şi rele, amintiri plăcute şi pline de încântare, dar şi dureri şi amintiri dintre cele mai neplăcute.

   De-a valma, ori pe rând, acestea se aşează toate ca în nişte sertăraşe, provocând reacţii diverse. Pe unele dintre ele, ne face plăcere oricând să le scoatem la suprafaţă, ne bucurăm că există iar în momentele grele acestea ne ajută să mergem mai departe şi ne întăresc. Pe altele, dimpotrivă, le încuiem adânc şi ne dorim să nu le mai scoatem la lumină căci simpla lor amintire, aduce nelinişte, durere, tristeţe.

   Greşim însă procedând, astfel, păstrând ascunse doar amintirile neplăcute şi durerile, dezamăgirile şi pierderile suferite, nu facem altceva decât să ne pansăm, uneori inutil răni, ce nu vor fi niciodată vindecate, căci fiecare aducere aminte, va tăia şi mai adânc locul deja sângerând. Mintea omenească este complexă, dar şi ciudată, functionând uneori în opoziţie cu ceea ce ne face bine.

   Ca şi oameni, avem deseori tendinţa de a descoperi în noi, tocmai acele lucruri care ne fac rău şi atunci preferăm să ne aducem aminte de iubita(ul) care ne-a înşelat, de prietena(ul) care ne-a minţit, de colega(ul) care ne-a furat portofelul sau de pisica pe care am pierdut-o. În acelaşi timp, uităm de bucuria adusă de primul zâmbet al copilului nostru, de primul buchet de flori pe care l-am oferit sau primit, de zecile de reuşite profesionale, de micile satisfacţii cotidiene, uităm ceea ce contează, prinşi fiind în evenimente mărunte. Până la urmă, merită să lăsăm în sufletul nostru tot ceea ce ne face rău?

   Ce păstrăm şi ce vrem să aruncăm la coşul de gunoi? Dar mai ales, cum ne vindecăm? Astfel, într-un moment cu mine însumi, încerc să realizez ce lucruri mi-au măcinat sufletul, ce stări sufleteşti m-au apăsat mai tare, ce m-a afectat cel mai mult în viaţă. Încerc uneori să aflu, dacă acele lucruri chiar merită să rămână înlăuntrul sufletului meu! Aş vrea să le triez. Cele mai puţin esenţiale, încerc să le şterg cu totul, să le arunc la gunoiul uitării şi să înţeleg de ce sunt atât de neimportante încât nu merită să ocupe un loc, în sufletul meu. În schimb, pe cele importante încerc mereu să le accept ca pe ceva ce pur şi simplu "mi-au fost date".

  Pierderea unei persoane dragi, greşelile majore, eveni-mentele care m-au învăluit, fără să pot interveni în vreun fel, toate acestea ar trebui să le accept şi să le păstrez în mod normal, ca şi făcând parte din viaţa mea, drept întâmplări sau situaţii asupra cărora nu am avut nici o putere. Iar ceea ce aş mai putea încă repara, să încerc să le repar.

   Dar şi mai trist este atunci, când, în aceaşi viaţă, sunt nevoit să o iau iar de la capăt, la fel de convins că nu voi ajunge nicăieri, nici de data asta. Să pot avea uneori a doua şansă! Da, mi-aş fi dorit atât de mult acest lucru în unele situaţii dar ştiu că nu mă pot opune, Destinului. Dar mă şi întreb: ce aş fi făcut oare cu ea? Aş fi irosit-o la fel ca şi pe prima sau poate că, experienţele anterioare prin care am trecut, greşelile pe care le-am făcut, ar fi putut să mă influenţeze decisiv, ca să nu le mai repet şi atunci această a doua şansă, ar fi fost cea bună.

   Uneori, am impresia că mă contrazic singur în ceea ce priveşte tristeţea, suferinţa: pierdem prin moarte, într-adevar, un alfabet, o limbă, o cultură dar, poate că eu voi câştiga dreptul la o a doua şansă, revenind un om nou, într-o altă viaţă. Dar mai ştiu, că regretul şi furia neputinţei, apar numai la oamenii care pot citi în adâncul lor, că moartea fiinţei lor anterioare a fost inutilă, pentru că pot percepe că, în această a doua şansă şi încercarea dinainte s-au comportat la fel de lamentabil. În schimb, eu ştiu, sunt chiar sigur pe mine, că voi deveni un om nou şi nu voi mai repeta greşelile din viaţa mea, anterioară şi chiar voi învăţa din ele.

    Offf, parcă simt acum că este rândul sertarelor cu amintiri frumoase şi oameni deosebiţi (pe care i-am cunocut de-a lungul timpului) să fie deschise larg şi revăzute, retrăite! Nu este aşa că acum am motive să zâmbesc cu adevarat? Aş vrea să le păstrez pe toate acestea în sufletul meu, la loc sfânt şi să-mi amintesc de ele zi de zi, de toate persoanele dragi care mi-au bucurat odată inima, de toate acele momente de fericire, bucuriile şi împlinirile prin care am trecut, de bătăliile câştigate zi de zi, de dimineţile însorite şi senine.

   Şi cred că, abia atunci sufletul meu o să aibă poate liniştea, pe care şi-a dorit-o mereu, pe care, poate chiar că o merită azi din plin.