Ştiu, uneori îmi e dor de simplitate. Îmi e
dor să scriu cu lumină în jurnalul lumii mele interzise. Am înţeles din ultima
perioadă a vieţii mele, că nu pot trăi fără zbucium, că nu pot trăi fără
tremurul meu lăuntric, că nu pot trăi fără speranţa că mâine, voi Simţi din nou, voi Crede din nou,
voi Spera din nou. E simplu.
Am nevoie de zbucium şi de linişte în acelaşi timp. Am nevoie de curcubee şi de întuneric, am nevoie de fluturi şi de păianjeni. Poate pentru că sunt compus din cântec şi poezie, sau pentru simplul fapt că albastrul îmi curge prin vene.
Ştiu, eu nu am nevoie de prea mult pentru a fi fericit. Îmi ajunge o seară răcoroasă, undeva departe de viaţa strâmbă a oraşului, o seară în care să mă las sugrumat de milioanele de fluturi pe care i-ai trezit tu odată în mine, o seară în care să mă las cercetat de privirea ta albastră-verzuie, o seară în care ochii noştri să vorbească iar inimile doar să asculte.
Şi chiar dacă distanţa dintr noi e atât de mare acum, şi chiar dacă mi-e greu, şi chiar dacă, poate voi suferi, atunci, şi acum, când îţi scriu fără cuvinte, fără lumină, fără sunet, în lipsa ta, sufletul meu e pustiu. Şi mai ştiu, că nimeni nu te va mai iubi aşa cum te-am ubit eu.
Mă întreb uneori, dacă ţi-e teamă de iubire, teamă de sentimente nepământeşti, de sentimente fără graniţă, de sentimente care stau la baza unei iubiri eterne. Poţi alege să trăieşti în orice colţ al lumii, pot trece ani fără să-ţi văd chipul. Tu poţi face tot ce vrei, să iubeşti pe cine vrei dar eu ştiu că tu vei rămâne mereu, în sufletul meu.
Dacă zâmbesc, doar tu eşti zâmbetul meu, dacă plâng, doar tu eşti lacrima mea, dacă iubesc, doar tu eşti IUBIREA MEA. Şi dacă nu-ti pasă de nimic din toate acestea, este alegerea ta, eu voi continua să trăiesc şi să te iubesc, pentru că, dragostea este mai mult decât universul, este mai mult decât o înţelege omul, este cea care te face să suferi, să speri, să visezi.
Cred că încă mi-e dor de tine. Cred că încă mai eşti aici, cumva şi nu aş vrea să mai pleci. Dar ştiu că a venit timpul, să te las să zbori în lumea ta.
Adevărata noastră înţelepciune constă însă în arta de a şti să dunăm lucrurile valoroase din fiecare zi, pe măsura trecerii lor. Am putea crede că începuturile şi sfârşiturile din viaţa noastră echilibrează balanţa.
Însă, atunci când înţelegem că majoritatea începuturilor şi-au găsit deja sfârşitul şi deci, ele nu dăinuie metaformozate în vreo poveste nemuritoare, iar balanţa se apleacă greoi sub povara regretului, găsim justificarea pentru sufletul din ce în ce mai obosit şi pustiit. Găsim totodată o scuză tristă pentru seriozitatea maturităţii.
Oare prin câte pierderi, uitări şi adaptări, trebuie să treacă un fragil suflet de om, în simfonia Destinului?
Între noi doi s-a făcut un pod de lumină, câteva umbre trec peste el, din când în când, ca nişte aripi întinse peste-a lumii grădină, unindu-ne trupurile, cu aceeaşi inimă bătând. Şi eu, nu m-am speriat când, plutind peste viaţă, am văzut în oglindă cum, la tâmplă mi-a nins iar cuvintele-mi, ca-ntr-un iglu de gheaţă, învelite cu lacrimi, de tăcere s-au prins.
Între noi doi, universul străbate aceeaşi cărare, însoţit de furtuni, curcubee şi ploi şi nimic nu se naşte, dintr-o simplă întâmplare, miraţi, că minunea încă trăieşte prin noi. Iar tu, păstrează-mi din stele când răsar în noapte, fă să fie lumină, prin iubirea de ieri, şi mă strigă cu taina nerostitelor şoapte, sub imensele aripi, îndrăgite poveri.
