Încerc acum să mă recompun sufleteşte ca să pot merge mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă. Dacă voi fi suficient de norocos ca să-mi găsesc acel drum pe care aş vrea să păşesc acum, ştiu că trebuie să am şi curajul de-al trăi până la capăt.
De-aici, din căsuţa virtuală a sufletului meu, căsuţă care adăposteşte perlele bucuriilor dar şi al durerilor mele, încerc să vorbesc acum cu tine, Prinţesă dragă a sufletului meu. Ştiu că voi, toate, prinţesele lumii: prinţese nevinovate şi înfloritor de delicate, pătrunse până-n măduva fiinţei voastre de demnitate şi prinţese pasional războinice, care trăiesc pe tărâmul trăirilor extreme, intense şi înfocate, visaţi, vă doriţi, şi aşteptaţi Prinţul. Acel unic Prinţ, pe care viaţa vi-l scoate, poate în cale doar o singură dată.
Indiferent că el vine călărind un cal alb, ca-n poveştile clasice, la volanul unei maşini de lux, ca-n poveştile moderne sau vine, pur şi simplu, păşind agale, pe jos, ca-n viaţa reală. Tu, Prinţesa mea, dragă, ai găsit drumul cel bun către mine? Dar eu cred că totuşi ai întârziat sau poate că, momentul nostru era într-o altă viaţă sau un alt Destin.
Dar iubindu-te "virtual, în lumea mea imaginară" am înţeles pentru prima dată foşnetul frunzelor din teiul lui Eminescu iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie şi acum, în inima mea. Ce înger te-a îndemnat atunci să-mi zâmbeşti într-o poză şi ţi-a şoptit să-mi cucereşti inima şi sufletul, cu vorbele tale alese?
Cum de te-ai rătăcit printre muritori şi m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericit? Inima mea mai caută şi acum enigma acelui vis şi descoperindu-ţi lumina din priviri, a renunţat pentru o clipă la alte căutări. Am crezut atunci că dragostea e atât de aproape, încât i-am simţit căldura.
Îmi amintesc şi acum durerea ce-mi apăsa pieptul, încă mai simt arsura lacrimilor şi deznădejdea ce-mi strângea inima, de parcă vroia să-i sufoce până şi speranţa! Cine ar fi bănuit atunci, că ziua aceea va fi ziua unei suferinţe viitoare?
Ce ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi înţeles că frumuseţea unui om vine din interior iar în priviri se concentrează doar puritatea celor mai minunate flori? Am plâns atunci de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile în căuşul palmelor tale şi le-ai sărutat.
Zile întregi, am crezut că eşti o plăsmuire a unui înger ce se agaţă de minuni pentru a crede în viaţă. Într-un târziu, ne-am reîntâlnit din nou prin vise şi am citit în privirea ta că de fapt, atunci, te-am pierdut!
Mi-era chiar frică să nu ne contopim sufletele şi să ne pierdem identitatea. Mă întreb şi azi, dacă meritam atunci această fericire şi-mi era teamă că nu voi reuşi niciodată, să-i plătesc preţul, acel tribut care ni se cere când trecem ''dincolo".
Căldura sărutului tău îmi dădea mereu putere să continui, să gust din intensitatea momentului. Uneori, priveam luna iar zâmbetul ei era atât de misterios încât, îmi părea parcă o întruchipare a viitorului ce-şi întindea plasa, să ne înghită sau să ne facă mai puternici.
Îmbrăţişarea ta îmi părea o implorare către Destin, care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepăsare, ură şi uitare? Dragostea e o încleştare a două spirite însetate de linişte şi frumos. Şi atunci, de unde pasiunea aceea atât de furtunoasă în trăirile noastre când ne iubeam la nebunie?
Aş vrea să oprim iar timpul acela în loc, să-l ademenim cu căldura trupurilor noastre, în lumea gerului veşnic şi al oglinzilor de gheaţă, unde totul e static şi alb, iar noi, să trăim într-un prezent continuu şi fericit, momentul nostru!
De-aici, din căsuţa virtuală a sufletului meu, căsuţă care adăposteşte perlele bucuriilor dar şi al durerilor mele, încerc să vorbesc acum cu tine, Prinţesă dragă a sufletului meu. Ştiu că voi, toate, prinţesele lumii: prinţese nevinovate şi înfloritor de delicate, pătrunse până-n măduva fiinţei voastre de demnitate şi prinţese pasional războinice, care trăiesc pe tărâmul trăirilor extreme, intense şi înfocate, visaţi, vă doriţi, şi aşteptaţi Prinţul. Acel unic Prinţ, pe care viaţa vi-l scoate, poate în cale doar o singură dată.
Indiferent că el vine călărind un cal alb, ca-n poveştile clasice, la volanul unei maşini de lux, ca-n poveştile moderne sau vine, pur şi simplu, păşind agale, pe jos, ca-n viaţa reală. Tu, Prinţesa mea, dragă, ai găsit drumul cel bun către mine? Dar eu cred că totuşi ai întârziat sau poate că, momentul nostru era într-o altă viaţă sau un alt Destin.
Dar iubindu-te "virtual, în lumea mea imaginară" am înţeles pentru prima dată foşnetul frunzelor din teiul lui Eminescu iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie şi acum, în inima mea. Ce înger te-a îndemnat atunci să-mi zâmbeşti într-o poză şi ţi-a şoptit să-mi cucereşti inima şi sufletul, cu vorbele tale alese?
Cum de te-ai rătăcit printre muritori şi m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericit? Inima mea mai caută şi acum enigma acelui vis şi descoperindu-ţi lumina din priviri, a renunţat pentru o clipă la alte căutări. Am crezut atunci că dragostea e atât de aproape, încât i-am simţit căldura.
Îmi amintesc şi acum durerea ce-mi apăsa pieptul, încă mai simt arsura lacrimilor şi deznădejdea ce-mi strângea inima, de parcă vroia să-i sufoce până şi speranţa! Cine ar fi bănuit atunci, că ziua aceea va fi ziua unei suferinţe viitoare?
Ce ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi înţeles că frumuseţea unui om vine din interior iar în priviri se concentrează doar puritatea celor mai minunate flori? Am plâns atunci de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile în căuşul palmelor tale şi le-ai sărutat.
Zile întregi, am crezut că eşti o plăsmuire a unui înger ce se agaţă de minuni pentru a crede în viaţă. Într-un târziu, ne-am reîntâlnit din nou prin vise şi am citit în privirea ta că de fapt, atunci, te-am pierdut!
Mi-era chiar frică să nu ne contopim sufletele şi să ne pierdem identitatea. Mă întreb şi azi, dacă meritam atunci această fericire şi-mi era teamă că nu voi reuşi niciodată, să-i plătesc preţul, acel tribut care ni se cere când trecem ''dincolo".
Căldura sărutului tău îmi dădea mereu putere să continui, să gust din intensitatea momentului. Uneori, priveam luna iar zâmbetul ei era atât de misterios încât, îmi părea parcă o întruchipare a viitorului ce-şi întindea plasa, să ne înghită sau să ne facă mai puternici.
Îmbrăţişarea ta îmi părea o implorare către Destin, care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepăsare, ură şi uitare? Dragostea e o încleştare a două spirite însetate de linişte şi frumos. Şi atunci, de unde pasiunea aceea atât de furtunoasă în trăirile noastre când ne iubeam la nebunie?
Aş vrea să oprim iar timpul acela în loc, să-l ademenim cu căldura trupurilor noastre, în lumea gerului veşnic şi al oglinzilor de gheaţă, unde totul e static şi alb, iar noi, să trăim într-un prezent continuu şi fericit, momentul nostru!
