După un
eşec în dragoste, să nu suferi, să nu plângi că s-a terminat, mergi mai departe
cu zâmbetul pe buze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să nu fi trist(ă) niciodată, nici
măcar pentru cel mai frumos bărbat sau cea mai frumoasă femeie din lume, pentru
că, aşa ne este scris, să cunoşteam mai multe persoane nepotrivite înainte de a
cunoaşte persoana ideală, pentru că, atunci când o vom cunoaşte în sfârşit, să
ştim să aducem un prinos de recunoştinţă factorului Destin.
Nu ne putem accepta victoriile decât ca pe o dovadă de slăbiciune, şi
totodată avem nevoie de atâta forţă pentru a plânge. Nu putem simţi fericirea
urcându-ne-n priviri decât asumându-ne efemerul ei şi, implicit, tristeţea ei
postumă.
Şi nu te mai agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci
când le aştepţi mai puţin. Lasă faptele vieţii să curgă de la sine, ca un
fluviu al cărui năruire către vărsarea în ocean nu o poţi controla! Nu uita, nu
merită să plângi pentru nimeni, iar cei pentru care merită cu adevărat să verşi
lacrimi, nu te vor face ei să plângi niciodată.
Tu, poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru MINE,
tu poţi fi întreaga lume! Oare, tu crezi că DESTINUL ne-a adus întâmplător
odată, pe acelaşi drum?
Un buchet de speranţe sunt femeia şi bărbatul, un vis aşezat cu grijă de
un CREATOR ANONIM într-un spaţiu vital, întâmplarea predestinată ca două fire
de iarbă ce îşi ridică frunţile spre cer şi aşteaptă ca doi ochi, în loc de
unul, să le admire şi să le ocrotească.
Tu, o petală de nea ai atins sufletul meu cald şi m-ai făcut să
tresar, apoi te-ai topit în fiinţa mea şi m-ai făcut să plutesc. Te caut
în fiecare clipă în gândurile mele şi te găsesc doar în vise. Acolo te
iubesc, te sărut şi te strâng la piept ca pe un buchet de flori cu multe
miresme. Te pierd şi iar te caut. Mă sperii! Si într-o clipă te regăsesc.
Eşti tu. Numai Tu.
Nu iubim când spunem că iubim. Atunci, doar încercăm să ne
convingem pe noi înşine că dragostea sau sensul ei ar avea un ecou în sufletul
nostru. Când o parte din tine doare sau crezi că a murit şi o
regăseşti într-un târziu, ea renaşte când nu te mai aştepţi şi te întrebi
ce e?
Atunci, buzele tale nu vor mai putea rosti "te iubesc", dar din
sufletul tău va exploda dragostea şi te vor trăda gesturile. Dragostea e
lumina din suflet, e culoarea lui, e bucuria inimii de a dărui celui de
lângă tine o parte, o mică parte din sufletul tău.
Există momente, când nu putem concepe împlinirea fără destrămare, cerul
fără cădere, fericirea fără suferinţă, hotarul lor superfluu ce acutizează
permanent în noi nevoia de contraste. Suferinţa
ne întăreşte, pe când fericirea ne face mai vulnerabili. Fericirea este un
abandon, iar durerea o luptă.
Nu uita, dragostea a fost inventată pentru ca oamenii,
să o facă să înflorească cu fiecare clipă care trece.
