SIMFONIA STELELOR

   SIMFONIA STELELOR! O PRIVIRE GOALĂ, E TOT CE MI-A MAI RĂMAS!

   Am simţit că ating ceva: mă uit, era singurătatea mea care plângea. Se auzeau atât de clar sunetele sufletului meu. Am simţit o durere profundă, era durerea iubirii. Călătoream într-un oraş trist, dar totuşi dătător de speranţă. Întunericul îmi străbate prin pleoape.

   În ochii unei furtuni, puteam vedea un porumbel trist ce zbura în căutarea păcii. Nu va putea trece prin poartă, nu pot intra sau ieşi din ambele lumi, nici măcar îngerii. Pentru că, unii îngeri aveau aripile frânte, au fost ucişi de persoanele iubite. S-au sacrificat sau au suferit mult din cauza unui pământean care probabil că nu a meritat acest lucru.

   Aripile se refăceau, dar într-un timp foarte îndelungat şi acest lucru era destul de dureros dar trăiau încă o fericire chiar dacă aveau răni, trăiau fericrea de a fi aproape de stele, aproape de strălucirea şi frumuseţea lor. Oamenii neştiutori, confundau îngerii cu stelele cele mai luminoase sau cu stelele căzătoare.

   Plâng! Îmi este frig! Puterile mă lasă încet dar constant, picătură cu picătură, din cauza rănilor pricinuite de iubire. Sunt tot mai slabit, mai firav. Rătăcesc, rătacesc fără busolă în propria-mi viată. Fără sentimente! Simt că mi-am pierdut direcţia, nordul.

   Pe cer, se aud melodii superbe. Toţi acei îngeri răniţi, încearcă să-şi hrănească sufletul cu aceste acorduri sublime. Neştiutor şi călător fiind, încerc să întreb: ce se aude? Atunci, o stea în căderea ei, îmi răspunde: cântăm pentru îngerii răniţi. Este singura cale de a-i salva.

   Fiecare acord de iubire, aduce vindecare în trupurile lor rănite. Iubire! Mirare! Tăcere! Plăcere! Toate aceste cuvinte şi sentimente încep să pună stăpânire pe sufletul meu. Când din cerul negru şi înstelat plouă cu mărgăritare, de fapt îngerii oraşului trist plâgeau.

   Aş fi vrut să-i ajut dar nu ştiam cum, nu eram capabil să-i înţeleg cum de au ajuns aşa de nefericiţi, apropiindu-se tot mai mult de un întuneric total. Oare oamenii au uitat să mai creadă în îngeri?

   Simfonia stelelor continuă! În acest oraş trăiau deci, şi îngeri trişti care nu se vindecau niciodată? Şi atunci, totuşi, de ce mai erau numiţi îngeri? Oare din cauza aripilor albe care semnifică urme de puritate? În această bătălie dintre îngeri şi oameni, cine avea să câştige şi de ce?

   Simfonia stelelor continuă! Si îngerii încep să mă întreabe deodată în acorduri de vioară: dar, tu, încotro mergi? "Către mine" răspund obosit! Dar este atât de greu! Paşii mă poartă tot mai departe de căsuţa sufletului meu. Să ajung atât de sus, am nevoie de aripi! Dar ai aripi, îmi spun stelele! Nu le simţi? Le simt, dar una este frântă şi ambele sunt pline de umbrele nopţii în care rătăcesc, de o vreme.

   Off, dragile mele stele, nu ştiţi cumva un înger? Un înger rănit, călător în a voastră simfonie? O aripă încă îmi este bună şi atunci, impreună, poate reuşim să zburăm din nou. Ne adunăm puterile, ne legăm rănile şi aripile frânte apoi, în onduirea simfoniei stelelor, ne unim aripile sănătoase.

   Si stelele râd: ha, ha, ha! Te ajutăm noi, dar va trebui să plăteşti un tribut, pentru speranţa şi dragostea care o să urmeze. Vă rog, dragi stele, vă rog ajutaţi-mă! Sunt obosit, cu fiecare zi care trece, devin un călător tot mai împovărat de griji. Fiecare oprire nu înseamnă altceva decât, o altă plecare către NICAIERI. VĂ ROG! Ce şi cât trebuie să platesc? O clipă! Bucuros şi plin de uimire aştept.

   Simfonia stelelor continuă! Se aud acorduri ne mai auzite. Percep chitara. Da, aud şi vioara dar pare atât de tristă! Un alt instrument, neştiut de mine strigă: RĂBDARE, UMILINŢĂ, LACRIMI, DEZNĂDEJDE! Si stelele continuă să scrie pe norul care mă găzduieşte.

   Atunci, din mulţimea de îngeri răniţi se aude o voce. E atât de firavă şi tristă! Eu sunt aici! Si eu am nevoie la fel ca şi tine, să ajung acasă, în sufletul meu! Vreau să-mi regăsesc liniştea, speranţa şi dragostea! Instrumentul acela, deodată tace, înmărmureşte! Se face linişte deplină.

   Două stele frumoase îşi fac loc prin zarva creată. Apar în calea mea şi a îngerului rănit. Sunt zâmbitor dar îngrijorat. Dragile mele stele, am adus cu mine o busolă, poate ne vom descurca, de-acum se ivesc zorile, mergeţi şi odihniţi-vă, o să am eu grijă de îngeri, doar fiecare are steaua lui! Încet, încet, stele se retrag, dincolo de linia orizontului.

   Primind busola de la mine, îngerii se ghidează toţi după PUTERE, SPERANŢĂ, ÎNCREDERE şi DRAGOSTE! Aceste minuni ale universului ne-au adus atât de multă încredere, ne simţeam plini de emoţia reîntoarcerii acasă în sufletele nostre. Mai este atât de puţină durere, atât de puţină deznădejde în călătoria nostră. Ce ferice este de noi, ce bine că avem fiecare o stea.

   Vă mulţumim frumoase stele, dar aş putea să vă întreb, cum vă numiţi? Ele zâmbesc jucăuşe, fericite şi tot mai strălucitoare. Dar o strălucire atât de intensă încât simţeam cum rănile din suflet şi aripile ni se refac de la căldura şi lumina emanată. Secret! O să aflaţi în timp, şi încep să chicotească vesele. Îmi doream să aflu numele stelei care nu-mi aparţine, în speranţa că astfel, voi afla numele îngerului care mă salvează dar se pare că totu-i secret.

   Oare o să-l aflu vreodată? Aşa încet, încet, condus de speranţă, dragoste, încredere şi putere, am găsit drumul spre "căsuţa sufletului meu".