Urmează o furtună, ai văzut? Un nor acolo, dincolo un altul, iar soarele unde-o fi dispărut? E-atâta energie la un loc de-ai crede că acum, aici, s-au întâlnit toate forţele tenebre ale Universului. E-atâta gri. Ascultă! A tunat!
Nu, nu mi-e teamă de nimeni şi nimic când sunt cu tine. Cuprinde-mă cu braţele tale calde. Acum, aici, îmi este-atât de bine! Un fulger ici şi unul colo, parcă se împletesc într-o permanentă căutare, a nu ştiu ce.
E o încântare. Sărută-mă! A început să plouă, încet şi cald, timid dar hotărât ca şi mângâierea ta. Şi plouă în continuare de tot ce-i rău şi ameninţător. Ce dacă fulgeră şi tună de parcă s-ar despica pământul iar lumea ar fi înghiţită de-această mare gri? Pătrunde-mă! Aşa! De ce ne-ar mai păsa? Ce dacă urletele tunetelor acoperă ca o perdea întreaga zare! E oare furtuna din noi mult mai mare?
Ai timp să vezi ce e afară? Priveşte în adâncul tău şi vei vedea lumina. Hai, bucură-te! Las-o să te inunde. Nu, nu mai privi spre afară. Te-ai liniştit? Aşa. E bine-acum? A încetat să mai plouă! Ai observat că furtuna a trecut? E atâta Linişte. Respiră. O rază de lumină, timidă şi ea, ieşi de după nori să încălzească pământul plin de atâta viaţă şi iubire.
Vezi aburii aceia? Pământul respiră. Emană energia de care avem atâta nevoie. O voi lua şi ţi-o voi dărui ţie în totalitate, pentru ca tu, la rândul tău, să-mi dăruieşti întotdeauna un strop din Liniştea De După Furtună.
Mi-e gândul la tine! O forţă mai puternică decât voinţa mea a pus stăpânire pe mine, acum! Am poposit pe tărâmul trăirilor intense. Şi totuşi, o singură privire de-a ta, încă mă mai ameţeşte! În mine, simt că încă te mai iubesc! Privindu-te, simt cum fiecare clipă care trece, mă înalţ tot mai mult pe culmile înalte ale fericirii.
Te simt în tot ce mă-nconjoară. Vântul, îţi poartă parfumul până departe, soarele îţi luminează chipul conturat în universul gândurilor mele, marea mă mângâie aşa cum ştii doar tu, ploaia mă sărută neîncetat şi îmi cere să nu te uit.
Dar oare, aş putea să te uit vreodată ? Când chipul tău e întipărit în inima mea atât de adânc, când fiecare rază de soare îmi aminteşte de caldura îmbraţişărior tale şi fiecare minut îl trăiesc gândindu-mă la NOI?
Ţi-am scris numele pe nisip iar Marea, a pecetluit cu un sărut legătura noastra sacră. Vântul, a luat cu el tot dorul meu nebun după tine şi mi-a promis că o să mi te aducă înapoi. Când nu sunt cu tine, trăiesc cu imaginea ta, încă mă mai hrănesc cu iubirea ta, încă mai respir parfumul tău! Ce să mai fac acum? Ştiu că eu, ţi-am lăsat odată portiţa deschisă spre inima mea iar tu ai intrat şi ai rămas acolo.
Poate suntem doi visători rătăciţi în această lume. Două suflete stinghere care nu şi-au găsit locul printre pământeni. Poate ne ia lumea ca pe doi ciudaţi dar nimeni nu ştie culmile sentimentelor noastre. Pentru că, mulţi nu au puterea să iubească fără a aştepta ceva în schimb. Dar eu am avut noroc, eu am primit. Ce este interesant, eu ştiu că sunt condamnat acum pentru vecie la iubire. Da, iubirea nu are graniţe şi nici vârstă! Noi suntem deja pe alt tărâm.
La ce bun să ne facem atunci griji la ce se întâmplă pe acest tărâm? Sau la ce zic sărmanii muritori, care sunt prea laşi să iubească. Sunt cuvinte pe care le-au folosit mulţi şi nu mai au poate aceaşi valoare. Dar pentru noi orice cuvânt are culoare.
Şi dacă, ţi-aş spune că aş muri pentru tine şi te-aş aştepta într-o altă viaţă, oare m-ai crede? Şi dacă, ar fi să piară sentimentele tale pt mine, ştiu că ar durea, dar eu te voi aştepta şi te voi iubi, şi voi visa încă la clipe împreună doar cu tine. Iar TU, mă vei însoţi pretutindeni, prezentă doar în sufletul meu.
Se spune, că noi oamenii, avem doar o aripă. Până acum, m-am târât pe pământ neputând să zbor. De când te-am cunoscut pe tine, am simţit mereu că zburăm împreună pe culmile iubirii.
Eu cred, că aceasta e adevărata iubire: când iubeşti fără să ceri, când iubeşti chiar dacă nu poţi avea.
Nu, nu mi-e teamă de nimeni şi nimic când sunt cu tine. Cuprinde-mă cu braţele tale calde. Acum, aici, îmi este-atât de bine! Un fulger ici şi unul colo, parcă se împletesc într-o permanentă căutare, a nu ştiu ce.
E o încântare. Sărută-mă! A început să plouă, încet şi cald, timid dar hotărât ca şi mângâierea ta. Şi plouă în continuare de tot ce-i rău şi ameninţător. Ce dacă fulgeră şi tună de parcă s-ar despica pământul iar lumea ar fi înghiţită de-această mare gri? Pătrunde-mă! Aşa! De ce ne-ar mai păsa? Ce dacă urletele tunetelor acoperă ca o perdea întreaga zare! E oare furtuna din noi mult mai mare?
Ai timp să vezi ce e afară? Priveşte în adâncul tău şi vei vedea lumina. Hai, bucură-te! Las-o să te inunde. Nu, nu mai privi spre afară. Te-ai liniştit? Aşa. E bine-acum? A încetat să mai plouă! Ai observat că furtuna a trecut? E atâta Linişte. Respiră. O rază de lumină, timidă şi ea, ieşi de după nori să încălzească pământul plin de atâta viaţă şi iubire.
Vezi aburii aceia? Pământul respiră. Emană energia de care avem atâta nevoie. O voi lua şi ţi-o voi dărui ţie în totalitate, pentru ca tu, la rândul tău, să-mi dăruieşti întotdeauna un strop din Liniştea De După Furtună.
Mi-e gândul la tine! O forţă mai puternică decât voinţa mea a pus stăpânire pe mine, acum! Am poposit pe tărâmul trăirilor intense. Şi totuşi, o singură privire de-a ta, încă mă mai ameţeşte! În mine, simt că încă te mai iubesc! Privindu-te, simt cum fiecare clipă care trece, mă înalţ tot mai mult pe culmile înalte ale fericirii.
Te simt în tot ce mă-nconjoară. Vântul, îţi poartă parfumul până departe, soarele îţi luminează chipul conturat în universul gândurilor mele, marea mă mângâie aşa cum ştii doar tu, ploaia mă sărută neîncetat şi îmi cere să nu te uit.
Dar oare, aş putea să te uit vreodată ? Când chipul tău e întipărit în inima mea atât de adânc, când fiecare rază de soare îmi aminteşte de caldura îmbraţişărior tale şi fiecare minut îl trăiesc gândindu-mă la NOI?
Ţi-am scris numele pe nisip iar Marea, a pecetluit cu un sărut legătura noastra sacră. Vântul, a luat cu el tot dorul meu nebun după tine şi mi-a promis că o să mi te aducă înapoi. Când nu sunt cu tine, trăiesc cu imaginea ta, încă mă mai hrănesc cu iubirea ta, încă mai respir parfumul tău! Ce să mai fac acum? Ştiu că eu, ţi-am lăsat odată portiţa deschisă spre inima mea iar tu ai intrat şi ai rămas acolo.
Poate suntem doi visători rătăciţi în această lume. Două suflete stinghere care nu şi-au găsit locul printre pământeni. Poate ne ia lumea ca pe doi ciudaţi dar nimeni nu ştie culmile sentimentelor noastre. Pentru că, mulţi nu au puterea să iubească fără a aştepta ceva în schimb. Dar eu am avut noroc, eu am primit. Ce este interesant, eu ştiu că sunt condamnat acum pentru vecie la iubire. Da, iubirea nu are graniţe şi nici vârstă! Noi suntem deja pe alt tărâm.
La ce bun să ne facem atunci griji la ce se întâmplă pe acest tărâm? Sau la ce zic sărmanii muritori, care sunt prea laşi să iubească. Sunt cuvinte pe care le-au folosit mulţi şi nu mai au poate aceaşi valoare. Dar pentru noi orice cuvânt are culoare.
Şi dacă, ţi-aş spune că aş muri pentru tine şi te-aş aştepta într-o altă viaţă, oare m-ai crede? Şi dacă, ar fi să piară sentimentele tale pt mine, ştiu că ar durea, dar eu te voi aştepta şi te voi iubi, şi voi visa încă la clipe împreună doar cu tine. Iar TU, mă vei însoţi pretutindeni, prezentă doar în sufletul meu.
Se spune, că noi oamenii, avem doar o aripă. Până acum, m-am târât pe pământ neputând să zbor. De când te-am cunoscut pe tine, am simţit mereu că zburăm împreună pe culmile iubirii.
Eu cred, că aceasta e adevărata iubire: când iubeşti fără să ceri, când iubeşti chiar dacă nu poţi avea.
