DACA N-AI FI FOST TU

   Ştiam că niciodată nu trebuia să mă fi bazat pe faptul că uneori, îmi spuneai cât de mult mă iubeşti, cât de mult mă doreşti şi cât de bine te simţeai alături de mine pentru că, iată, dacă nu am reuşit să ţinem focul dragostei noastre mereu aprins, el s-a stins încetul cu încetul şi acum, cu siguranţă, nu mai poate fi reaprins niciodată.

   Uneori, mi-e atâta dor de tine şi aş vrea iar să mă pierd prin ochii tăi, visând la orizontul ce are chipul tău, pentru că, doar ochii tăi oglindeau trăirile mele, durerile şi bucuriile. O lume infinită puteam citi în ei iar culoarea lor, asemeni pădurilor tinere, lumina lor era pentru mine icoana vie a sufletului tău. Pentru că, doar ei m-au făcut să traiesc clipe magice alături de tine. În universul meu, ochii tăi superbi îmi apăreau ca doi aştri, lumina lor îmi călăuzea mereu paşii, căldura lor mă învaluia, veselia lor îmi dădea mereu forţa să merg mai departe.


   Aş mai vrea şi acum, ca privirea ta divină să mă mângâie iar. Şti, uneori, mă întreb: ce vrajă ascundeau ochii tăi de mă simţeam atras de ei ca de un magnet? Ce forţă tainică, mult mai puternică decât voinţa mea, a pus atunci stăpânire pe sufletul meu şi crede-mă, simţeam că nu mai pot scăpa de sub puterea ei. Şi chiar atunci, când încercai să îmi ascunzi sentimentele tale, în ochii tăi se oglindeau toate faptele, fiecare privire de-a ta, îmi smulgea un suspin, fiecare vorbă de-a ta, îmi alina sufletul şi-mi mângâia auzul. Oare, vreodată, îmi vei îngădui din nou să mai am în faţa mea, privirea ta sublimă a ochilor tăi.


   Simt că inima mi-e încă plină de tine şi de iubirea ta. De-aş putea oare, să te mai iubesc măcar, numai pentru o clipă, înseamnă că atât aş mai trăi iar în rest n-aş mai şti de mine. Acum, când nu te mai văd, sufletul mi-e asemenea copacilor dezgoliţi de frunze, asemenea unei păsări închisă într-o colivie sau asemenea unui munte, îndepărtat şi rece. Tu, ai fost singură fiinţă care mi-a dat mereu speranţa şi calmul în momentele dificile.


   Pentru ca zâmbetul tău să nu mai fie niciodată umbrit, aş căuta lumina în întuneric. Pentru ca în ochii tăi să nu mai fie niciodată tristeţe, aş reînvia frunzele care mor toamna. Pentru ca paşii tăi să-ţi fie călăuziţi tot timpul, aş lua stelele de pe cer ca să-ţi lumineze calea. Iar pentru iubirea ta, aş înceta drumul soarelui. Pentru sărutul tău, aş topi gheţarii şi aş seca marea.


   Dar ştiu că toate acestea, nu mai sunt acum îndeajuns să-ti demonstrez că merit tousi, să mă iubeşti din nou. Stiu, că acum, a venit momentul, să te las să zbori liber, în lumea ta.


SA NU UITI…DE CE…MI-E DOR DE TINE!

   Să nu uiţi...
     Să nu uiţi, că pentru noi, timpul, s-a oprit o clipă în loc.
     Să nu uiţi, clipele dulci şi amare, trăite împreună.
     Să nu uiţi, că ţi-am desenat chipul pe suflet, cu zâmbete
     şi lacrimi.
     Să nu uiţi, că erai dispusă odată să mă aştepţi o viaţă şi
     să mă iubeşti veşnic.
     Să nu uiţi, că miile de mesaje, pe care ni le-am trimis
     reciproc, pot scrie un roman de iubire.
     Să nu uiţi, că eu am trecut prin viaţa ta, că şi tu ai trecut
     prin viaţa mea.
     Să nu uiţi, că viaţa, merge mereu înainte, indiferent căt de
     greu ar fi.
     Să nu uiţi să zâmbeşti, pentru că atunci când o faci,ştii
     bine că zâmbetul tău este divin.
     Să nu uiţi, că ochii mei au scris în tine o poveste de iubire,
     ce şi azi o mai port în suflet.
     Să nu uiţi, că un cuvânt poate răni uneori căt o mie de
     palme.

   De ce?

     De ce, renunţăm uneori aşa de uşor la tot ce poate fi
     frumos şi pur?
     De ce, stricăm ceva ce alţii nici măcar nu au visat
     vreodată, în viaţă?
     De ce, dăm mereu cu piciorul la fericire atunci când este
     aproape?
     De ce, când primim o şansă sau chiar două, nu ştim ce să
     facem cu ele?
     De ce, nu suntem pregătiţi să fim fericiţi atunci când ne
     dorim atât de mult acest lucru?
     De ce, preferăm să suferim, decât să facem un pas spre
     reconciliere?
     De ce, spunem "te urasc" atunci, când de fapt iubim cu
     toată fiinţa?
     De ce, ne răzbunăm, de ce ne urâm, dacă totuşi iubim?

   Mi-e dor de tine!

     Mi-e dor, să adorm spunând "te iubesc" şi apoi, să ascult
     ploaia, şi să tac.
     Mi-e dor, şi dorul tău mă doare, oare tu simţi acum acest
     lucru?
     Mi-e dor, şi-aş vrea să-ţi spun toate câte simt dar, strig în
     mine şi tac.
     Mi-e dor, să numar clipele cu tine, să le adun ca pe cele
     mai preţioase lucruri din lume.
     Mi-e dor, să-mi atingi cu un sărut gândurile şi apopi, să
     evadez din mine!
     Mi-e dor, să-ţi simt buzele cum plâng după priviri
     neîntâlnite, după şoapte nerostite.

În liniştea nopţii, aş vrea să ating cerul şi lumea sufletului s-o ating, în timp ce lacrimi curg peste amintiri. M-am ghemuit într-un colţ din suflet, dorul de tine strigă în mine şi tac. Nu ştiu de ce, ochii au atât de puţine cuvinte şi inimile atât     de multe tăceri.

Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă, târzii şi lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.

Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă. Nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-mă uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu de zâmbete, de soare, eşti încă în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine, şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult. Uneori, te strâg prelung între pleoape până când, somnul îmi  adună lacrimile într-un suspin tâziu dar ştiu, că n-ai să mai revii niciodată.