M-am aşezat agale pe o bancă, lângă teiul lui Eminescu din Copou şi-am privit toamna în ochii săi cenuşii. Aş fi vrut chiar să-i declar război, fără ca tu să ştii, în numele a tot ce-a fost verde odată, în noi. Si printre frunzele ce cad rând pe rând, doar tăcere şi-amurg am simţit, cum se-aştern din nou, în sufletu-mi surd şi obosit, când ştiu că tu n-ai să mai vii.
Un foşnet de-o clipă, o bătaie în geam, dintr-o creangă ce-şi plânge frunza ruptă din ram, fâlfâire de aripi care duce în zbor, amintiri strecurate dintr-un dor călător şi-atunci, i-am spus toamnei "mă iartă" însă ea, nu mi-a răspuns! Dar eu am simţit cum pe-obrajii-mi, se aşterne-al său plâns, şi-abia atunci am ştiut, că doar eu am luptat, pentru vara din noi, cu un suflet pur şi curat, numai eu am crezut, numai eu te-am chemat şi-acum, toamna-mi surâde, printre neguri de ani.
Aş fi vrut să mai lupt, dar ea îmi spune "în van"! Acum, ştiu că tot ce-a apus, e trecut şi chiar de-aş mai vrea, nu am pentru cine să mai lupt şi-n suflet voi păstra, doar verdele crud, ce-a pierit şi trist, îmi iau toamna de mână şi-i surâd, obosit.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi! Scrie-mi pe suflet, scrie-mi cu frunze târzii. Scrie-mi, toamnă sau lasă-mă pe mine să-ţi scriu, tu doar cântă-n surdină, refrenul de-amăgiri şi pustiu şi goleşte-mi din suflet, povara vechii iubiri, scutură-mi din suflet copacul greu de-amintiri.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi alene cu-n vânt, ce alungă furtuna şi gândul acesta nătâng, că iubirea se stinge cu verdele crud. Scrie-mi, toamnă şi spune-mi că e firesc, să văd riduri pe gânduri, când în oglindă mă privesc şi că nu se sfârşeşte calendarul cu vise acum.
Scrie-mi, toamnă! Ca unei frunze veştede-n drum. Scrie-mi, toamnă şi-nvaţă-mă cum visele mor, când aşteaptă să vină pe lume, alt dor călător.
Scrie-mi, toamnă! Eu, încă mai cred în tine şi tot simt uneori, cum clipirea din suflet strigă un stol de cocori, să se-ntoarcă, să-nveţe, să trăiască oricum, să nu plece lăsând în urmă, numai neguri în drum.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi, scrie-mi, ca şi când timpul în loc, acum, s-ar opri!
Sună a Toamnă iar printre noi şi aş vrea, uneori să-i culeg, cu tine de mână, mireasma de struguri şi ploi şi-apoi, s-o ascund în sufletu-ţi dulce-amărui, să rătăcesc mireasma iubirii dintâi ca şi când, azi i-am zâmbit şi i-am şoptit "te iubesc" fetei, ce-a cucerit cu-n surâs îngeresc, tot ce-am avut, tot ce-am crezut şi mi-am dorit cândva, pe pământ.
Toamna, poate că şi tu ai vrea să-ţi aminteşti, de vremea în care-mi ascundeai, într-un capăt de suflet, o bucată de rai şi din frunze-arămii, dintre cioburi de stea, prinde-mă toamnă de mână, să alerg din nou împreună cu ea şi-apoi, să adun doar parfumul unei toamne târzii şi al fetei, pe care încă o mai aştept, ca să vină.
Toamna, tainice gânduri, răsar din depărtare când tu iubito, cu glasul tău fierbinte mereu îmi aminteşti, de-a timpului visare.
Toamna, sărutul tău şi azi îl mai doresc, în nopţile cu lună clară sus pe cer, când stele strălucesc, în sunet dulce de vioară.
Toamna, îmi simt inima aprinsă în flăcari de iubire şi chipul tău îl simt mereu aproape, ridic privirea şi încerc să zbor şi-apoi, nedumerit mă-ntreb: eşti flacără sau dor?
Toamna, după vorbele tale tânjesc mereu, de-o vecie, oricare din ele, căci dulce înfioară inima mea şi aştept mereu să-mi spui ceva, ceva ce nimeni nu ştie, nimeni n-aude, căci doar toamna vorbele tale leagănă-adie, ca şi o frunză ce cade şi-apoi, m-ar mângâia.
Toamna, este universul amalgamului, al culorilor, al sentimentelor şi poate că, şi al singurătăţilor târzii dar simt uneori că această singurătate mă ucide în suflet.
Toamna, eu pot întoarce timpul, pot gusta dulceaţa durerii ce se decojeşte din amintiri, pot zbura prin tristeţea liniştii perfecte, iubesc mirosul amărui ce pluteşte în aer.
Toamna, cred că melancolia şi dispreţul morţii faţă de viaţă ne pot face mai sensibili, mai predispuşi tristeţii, mai maturi, mai fericiţi şi chiar dacă, toate acestea poate nu rezumă fericirea în lumea voastră ei bine, ea, toamna, o rezumă în lumea mea.
Toamna, uneori iubirile mor prin cuvinte de-adio, uneori scrise pe lacrimi de plumb ce cad peste suflet dar mor cu mâinile-ntinse spre clipe de viaţă, cu strigăte mute de dor de trecut sau poate că nu toate mor, ci doar iubirea mea.
Toamna, îmi pare uneori atât de tristă şi plină e de ploi, sufletul iar îmi plânge şi ochii iar mi-s goi însă numai ea, toamna, e atât de perfectă în lumea mea.
Iar tu, iubire, înveleşte-mă într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă târzii şi lasă-mă să alerg desculţ, prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele apoi, stai lângă mine şi priveşte-mă, rupe din tine şi întregeşte-mă dar nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare.
Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi mi lipseşti atât de mult.
Un foşnet de-o clipă, o bătaie în geam, dintr-o creangă ce-şi plânge frunza ruptă din ram, fâlfâire de aripi care duce în zbor, amintiri strecurate dintr-un dor călător şi-atunci, i-am spus toamnei "mă iartă" însă ea, nu mi-a răspuns! Dar eu am simţit cum pe-obrajii-mi, se aşterne-al său plâns, şi-abia atunci am ştiut, că doar eu am luptat, pentru vara din noi, cu un suflet pur şi curat, numai eu am crezut, numai eu te-am chemat şi-acum, toamna-mi surâde, printre neguri de ani.
Aş fi vrut să mai lupt, dar ea îmi spune "în van"! Acum, ştiu că tot ce-a apus, e trecut şi chiar de-aş mai vrea, nu am pentru cine să mai lupt şi-n suflet voi păstra, doar verdele crud, ce-a pierit şi trist, îmi iau toamna de mână şi-i surâd, obosit.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi! Scrie-mi pe suflet, scrie-mi cu frunze târzii. Scrie-mi, toamnă sau lasă-mă pe mine să-ţi scriu, tu doar cântă-n surdină, refrenul de-amăgiri şi pustiu şi goleşte-mi din suflet, povara vechii iubiri, scutură-mi din suflet copacul greu de-amintiri.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi alene cu-n vânt, ce alungă furtuna şi gândul acesta nătâng, că iubirea se stinge cu verdele crud. Scrie-mi, toamnă şi spune-mi că e firesc, să văd riduri pe gânduri, când în oglindă mă privesc şi că nu se sfârşeşte calendarul cu vise acum.
Scrie-mi, toamnă! Ca unei frunze veştede-n drum. Scrie-mi, toamnă şi-nvaţă-mă cum visele mor, când aşteaptă să vină pe lume, alt dor călător.
Scrie-mi, toamnă! Eu, încă mai cred în tine şi tot simt uneori, cum clipirea din suflet strigă un stol de cocori, să se-ntoarcă, să-nveţe, să trăiască oricum, să nu plece lăsând în urmă, numai neguri în drum.
Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi, scrie-mi, ca şi când timpul în loc, acum, s-ar opri!
Sună a Toamnă iar printre noi şi aş vrea, uneori să-i culeg, cu tine de mână, mireasma de struguri şi ploi şi-apoi, s-o ascund în sufletu-ţi dulce-amărui, să rătăcesc mireasma iubirii dintâi ca şi când, azi i-am zâmbit şi i-am şoptit "te iubesc" fetei, ce-a cucerit cu-n surâs îngeresc, tot ce-am avut, tot ce-am crezut şi mi-am dorit cândva, pe pământ.
Toamna, poate că şi tu ai vrea să-ţi aminteşti, de vremea în care-mi ascundeai, într-un capăt de suflet, o bucată de rai şi din frunze-arămii, dintre cioburi de stea, prinde-mă toamnă de mână, să alerg din nou împreună cu ea şi-apoi, să adun doar parfumul unei toamne târzii şi al fetei, pe care încă o mai aştept, ca să vină.
Toamna, tainice gânduri, răsar din depărtare când tu iubito, cu glasul tău fierbinte mereu îmi aminteşti, de-a timpului visare.
Toamna, sărutul tău şi azi îl mai doresc, în nopţile cu lună clară sus pe cer, când stele strălucesc, în sunet dulce de vioară.
Toamna, îmi simt inima aprinsă în flăcari de iubire şi chipul tău îl simt mereu aproape, ridic privirea şi încerc să zbor şi-apoi, nedumerit mă-ntreb: eşti flacără sau dor?
Toamna, după vorbele tale tânjesc mereu, de-o vecie, oricare din ele, căci dulce înfioară inima mea şi aştept mereu să-mi spui ceva, ceva ce nimeni nu ştie, nimeni n-aude, căci doar toamna vorbele tale leagănă-adie, ca şi o frunză ce cade şi-apoi, m-ar mângâia.
Toamna, este universul amalgamului, al culorilor, al sentimentelor şi poate că, şi al singurătăţilor târzii dar simt uneori că această singurătate mă ucide în suflet.
Toamna, eu pot întoarce timpul, pot gusta dulceaţa durerii ce se decojeşte din amintiri, pot zbura prin tristeţea liniştii perfecte, iubesc mirosul amărui ce pluteşte în aer.
Toamna, cred că melancolia şi dispreţul morţii faţă de viaţă ne pot face mai sensibili, mai predispuşi tristeţii, mai maturi, mai fericiţi şi chiar dacă, toate acestea poate nu rezumă fericirea în lumea voastră ei bine, ea, toamna, o rezumă în lumea mea.
Toamna, uneori iubirile mor prin cuvinte de-adio, uneori scrise pe lacrimi de plumb ce cad peste suflet dar mor cu mâinile-ntinse spre clipe de viaţă, cu strigăte mute de dor de trecut sau poate că nu toate mor, ci doar iubirea mea.
Toamna, îmi pare uneori atât de tristă şi plină e de ploi, sufletul iar îmi plânge şi ochii iar mi-s goi însă numai ea, toamna, e atât de perfectă în lumea mea.
Iar tu, iubire, înveleşte-mă într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă târzii şi lasă-mă să alerg desculţ, prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele apoi, stai lângă mine şi priveşte-mă, rupe din tine şi întregeşte-mă dar nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare.
Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi mi lipseşti atât de mult.
