CUVINTELE-MI SIMPLE…SI ÎNCA NEROSTITE!

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite dar ascunse-n suflet. Uneori mă furişez după ele şi zâmbesc ghiduş amintirii, alteori le transform în cântec şi le picur în sufletele cenuşii. Câteodată mă dor şi atunci se preschimbă-n clipire şi le simt gustul sărat, atunci când rămân încă nerostite.

  Dar în lumea lucrurilor sfinte, adesea nu se spun... cuvinte şi-n lumea celor fără de cuvinte, adesea, tot ce-ai vrea sa spui...se simte.

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite chiar dacă ele uneori mă dor. Nu aş putea trăi fără ele! Am încercat o vreme să le-ascund în mine dar mi-era dor să şoptesc, să vorbesc, să strig, să urlu şi pentru că n-am avut glas, cuvintele toate au izbucnit în mine şi hohote de gol m-au umplut şi-atunci,  am hotărât: o să-mi iau sufletul de mână, şi o să colorez cuvintele în mii de culori ca să respir aerul lor curat.

   Şi totuşi, cuvintele mele simple şi încă nerostite, te strigă iar, dar tu, unde eşti acum? Te rog, nu lipsi astă seară, noaptea asta va naşte îngeri. Vino! Hai să ne pitim din nou printre stele şi să-i vedem cum aleargă cu tălpile goale râzând. Hai! Prinde-mă de mână şi zboară cu mine spre stele. Priveşte-mă, mă transform într-o salcie, privesc   şi lăcrimez printre crengile sufletului chemându-te.Vino!

   Mângâie-mi cu privirea ochii şi aşterne-mi pe suflet zâmbetul tău de ştrengăriţă. Oare îţi mai aminteşti când îţi spuneam aşa, şoapte de cuvinte nerostite când cu gândul îţi atingeam chipul. Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă. Lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.

   Nu ştiu prea bine când m-am născut. Uneori, răsar în mine mugurii primăverii şi miros a verde crud. Alteori, îmi dau voie să ning doruri şi surâsuri. Uneori, îmi place să zbor şi mă întrec cu fluturii şi când frunzele încep să se-aprindă, răsar în mine gânduri de iubire. Îmi place să mă nasc cu fiecare răsarit şi să aprind stelele în fiecare seară, luminând umbrele trecutului meu.

   Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă, nu-mi opri visarea! Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare. Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult.

    Apoi, spune-mi fără cuvinte, fără lumină, fără sunet că, în lipsa mea, sufletul tău e pustiit, spune-mi că atunci când va ploua, vom sta iarăşi amândoi acolo, be bancă, lângă teiul lui Eminescu şi ne vom îmbrăţişa din nou iar eu mă voi ascunde în braţele tale. Spune-mi, că niciodată şi nimeni, nu mă va iubi aşa cum mă iubeai tu odată.

   Spune-mi, că doar tu mă poţi înveli noaptea, că doar tu poţi să-mi fredonezi fragmente din sufletul tău, că doar cu tine pot depăna amintiri, că doar cu tine mă pot certa şi împăca, că doar pe tine te pot ierta, că doar cu tine pot împărţi visele şi sufletul, că doar cu tine pot plânge împreună, că doar cu tine mă pot bate cu perne şi doar cu tine pot vorbi despre cărţi, că doar cu tine pot merge la concerte.

   Spune-mi, te rog, că doar tu trebuie să mă trezeşti cu un sărut în fiecare dimineaţă, că doar tu ai voie să îmi pregăteşti câteodată micul dejun, că doar cu tine pot avea parte de dimineţi târzii, că doar cu tine pot trece peste problemele nebănuite sau peste neînţelesuri şi mărunţişuri, că doar ţie îţi pot dărui sufletul şi trupul meu.