MOMENTUL NOSTRU

   Încerc acum să mă recompun sufleteşte ca să pot merge mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ceea ce am primit şi primesc de la viaţă. Dacă voi fi suficient de norocos ca să-mi găsesc acel drum pe care aş vrea să păşesc acum, ştiu că trebuie să am şi curajul de-al trăi până la capăt. 

   De-aici, din căsuţa virtuală a sufletului meu, căsuţă care adăposteşte perlele bucuriilor dar şi al durerilor mele, încerc să vorbesc acum cu tine, Prinţesă dragă a sufletului meu. Ştiu că voi, toate, prinţesele lumii: prinţese nevinovate şi înfloritor de delicate, pătrunse până-n măduva fiinţei voastre de demnitate şi prinţese pasional războinice, care trăiesc pe tărâmul trăirilor extreme, intense şi înfocate, visaţi, vă doriţi, şi aşteptaţi Prinţul. Acel unic Prinţ, pe care viaţa vi-l scoate, poate în cale doar o singură dată.

   Indiferent că el vine călărind un cal alb, ca-n poveştile clasice, la volanul unei maşini de lux, ca-n poveştile moderne sau vine, pur şi simplu, păşind agale, pe jos, ca-n viaţa reală. Tu, Prinţesa mea, dragă, ai găsit drumul cel bun către mine? Dar eu cred că totuşi ai întârziat sau poate că, momentul nostru era într-o altă viaţă sau un alt Destin.

   Dar iubindu-te "virtual, în lumea mea imaginară" am înţeles pentru prima dată foşnetul frunzelor din teiul lui Eminescu iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie şi acum, în inima mea. Ce înger te-a îndemnat atunci să-mi zâmbeşti într-o poză şi ţi-a şoptit să-mi cucereşti inima şi sufletul, cu vorbele tale alese?

   Cum de te-ai rătăcit printre muritori şi m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericit? Inima mea mai caută şi acum enigma acelui vis şi descoperindu-ţi lumina din priviri, a renunţat pentru o clipă la alte căutări. Am crezut atunci că dragostea e atât de aproape, încât i-am simţit căldura.

  Îmi amintesc şi acum durerea ce-mi apăsa pieptul, încă mai simt arsura lacrimilor şi deznădejdea ce-mi strângea inima, de parcă vroia să-i sufoce până şi speranţa! Cine ar fi bănuit atunci, că ziua aceea va fi ziua unei suferinţe viitoare?

   Ce ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi înţeles că frumuseţea unui om vine din interior iar în priviri se concentrează doar puritatea celor mai minunate flori? Am plâns atunci de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile în căuşul palmelor tale şi le-ai sărutat.

   Zile întregi, am crezut că eşti o plăsmuire a unui înger ce se agaţă de minuni pentru a crede în viaţă. Într-un târziu, ne-am reîntâlnit din nou prin vise şi am citit în privirea ta că de fapt, atunci, te-am pierdut!

   Mi-era chiar frică să nu ne contopim sufletele şi să ne pierdem identitatea. Mă întreb şi azi, dacă meritam atunci această fericire şi-mi era teamă că nu voi reuşi niciodată, să-i plătesc preţul, acel tribut care ni se cere când trecem ''dincolo". 

   Căldura sărutului tău îmi dădea mereu putere să continui, să gust din intensitatea momentului. Uneori, priveam luna iar zâmbetul ei era atât de misterios încât, îmi părea parcă o întruchipare a viitorului ce-şi întindea plasa, să ne înghită sau să ne facă mai puternici.

   Îmbrăţişarea ta îmi părea o implorare către Destin, care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepăsare, ură şi uitare? Dragostea e o încleştare a două spirite însetate de linişte şi frumos. Şi atunci, de unde pasiunea aceea atât de furtunoasă în trăirile noastre când ne iubeam la nebunie?

   Aş vrea să oprim iar timpul acela în loc, să-l ademenim cu căldura trupurilor noastre, în lumea gerului veşnic şi al oglinzilor de gheaţă, unde totul e static şi alb, iar noi, să trăim într-un prezent continuu şi fericit, momentul nostru!

ADIO…DAR RAMÂN CU TINE!

   Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să ţi-o dăruiesc! Dar parcă bolta merită vreo stea, şi totuşi, câte-ntr-însa se-oglindesc.

   Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea mea dar totuşi, îmi place uneori să-ti dăruiesc gândurile şi speranţele mele, să-ţi dau sărutări fierbinţi, să te-alint şi să te mângâi în visele mele, să-ţi spun mereu şi să-ti repet, că TE IUBESC şi TE IUBESC!

   Eu ştiu că tu nu meriţi nici clipele de-acum şi gândurile bune câte ţi le-am dat! Dar parcă merită noroiul de pe drum, petalele ce peste el, câte s-au mai scuturat? Iubirea e însă, ca soarele, care rămâne pururea şi curat.

   Nu-ti spun rămas bun, e prea curând, o să plec doar puţin dar nu-ţi fie teamă de tăcerea din gând, cât poate să dureze o veşnicie? Pentru noi, nu mai sunt praguri demult! O să aprind stelele în fiecare seară doar pentru tine, ca să ştii că mi-e bine şi-apoi, o să trimit îngerii să-ţi zâmbească în fiecare dimineaţă la fereastră.

   Nu-ţi fie teamă, n-o să te uit, ţi-am scrijelit deja numele pe scoarţa trupului meu şi-am început să înfrunzesc. În curând, o să poţi sorbi roua chemărilor mele. Tu, adună amintirile toate şi lasă-le să-ţi şoptească din timp în timp, despre mine. Doar atât a mai rămas, foşnetul zilei ce vine.

   Într-o zi, nu va mai conta că tu nu vii pentru că, eu n-am să te mai chem, n-am să te mai aştept! Nu va mai conta că pleci, pentru că eu n-am să-ţi mai spun să rămâi! Într-o zi, lacrimile nu îmi vor mai scălda ochii, nu-mi vor mai brăzda obrajii şi vor seca printre amintirile noastre.

   Într-o zi, îţi doresc să vezi din nou prin ochii mei, să respiri prin mine, să simţi cu sufletul meu, să zâmbeşti cu zâmbetul meu amar iar mie, să nu-mi pese! Pentru că, indiferenţa ta, n-o să mă mai doară! În anotimpul arămiu al tăcerii, se nasc alte poveşti fără nume, între suflete anonime, pe foi albe nescrise.

   Prin visele noastre de iubire, flori de cuvinte îşi scutură petalele de silabe şi se ofilesc fără rădăcini, fără seminţe reale. Până şi ploaia pare respiraţia unui început târziu, fără cer, fulgere, tunete, ce lasă în urmă un curcubeu alb-negru. Oare este cineva vinovat pentru că, nu a fost să fie? Sau poate că totuşi, aşa a vrut Destinul, deşi, au fost momente, când amândoi, ni l-am dorit altfel!

SIMFONIA UNEI TOAMNE TÂRZII

   M-am aşezat agale pe o bancă, lângă teiul lui Eminescu din Copou şi-am privit toamna în ochii săi cenuşii. Aş fi vrut chiar să-i declar război, fără ca tu să ştii, în numele a tot ce-a fost verde odată, în noi. Si printre frunzele ce cad rând pe rând, doar tăcere şi-amurg am simţit, cum se-aştern din nou, în sufletu-mi surd şi obosit, când ştiu că tu n-ai să mai vii.

   Un foşnet de-o clipă, o bătaie în geam, dintr-o creangă ce-şi plânge frunza ruptă din ram, fâlfâire de aripi care duce în zbor, amintiri strecurate dintr-un dor călător şi-atunci, i-am spus toamnei "mă iartă" însă ea, nu mi-a răspuns! Dar eu am simţit cum pe-obrajii-mi, se aşterne-al său plâns, şi-abia atunci am ştiut, că doar eu am luptat, pentru vara din noi, cu un suflet pur şi curat, numai eu am crezut, numai eu te-am chemat şi-acum, toamna-mi surâde, printre neguri de ani.

   Aş fi vrut să mai lupt, dar ea îmi spune "în van"! Acum, ştiu că tot ce-a apus, e trecut şi chiar de-aş mai vrea, nu am pentru cine să mai lupt şi-n suflet voi păstra, doar verdele crud, ce-a pierit şi trist, îmi iau toamna de mână şi-i surâd, obosit.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi! Scrie-mi pe suflet, scrie-mi cu frunze târzii. Scrie-mi, toamnă sau lasă-mă pe mine să-ţi scriu, tu doar cântă-n surdină, refrenul de-amăgiri şi pustiu şi goleşte-mi din suflet, povara vechii iubiri, scutură-mi din suflet copacul greu de-amintiri.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi alene cu-n vânt, ce alungă furtuna şi gândul acesta nătâng, că iubirea se stinge cu verdele crud. Scrie-mi, toamnă şi spune-mi că e firesc, să văd riduri pe gânduri, când în oglindă mă privesc şi că nu se sfârşeşte calendarul cu vise acum.

   Scrie-mi, toamnă! Ca unei frunze veştede-n drum. Scrie-mi, toamnă şi-nvaţă-mă cum visele mor, când aşteaptă să vină pe lume, alt dor călător.

   Scrie-mi, toamnă! Eu, încă mai cred în tine şi tot simt uneori, cum clipirea din suflet strigă un stol de cocori, să se-ntoarcă, să-nveţe, să trăiască oricum, să nu plece lăsând în urmă, numai neguri în drum.

   Scrie-mi, toamnă! Scrie-mi în fiece zi, scrie-mi, ca şi când timpul în loc, acum, s-ar opri!

   Sună a Toamnă iar printre noi şi aş vrea, uneori să-i culeg, cu tine de mână, mireasma de struguri şi ploi şi-apoi, s-o ascund în sufletu-ţi dulce-amărui, să rătăcesc mireasma iubirii dintâi ca şi când, azi i-am zâmbit şi i-am şoptit "te iubesc" fetei, ce-a cucerit cu-n surâs îngeresc, tot ce-am avut, tot ce-am crezut şi mi-am dorit cândva, pe pământ.

   Toamna, poate că şi tu ai vrea să-ţi aminteşti, de vremea în care-mi ascundeai, într-un capăt de suflet, o bucată de rai şi din frunze-arămii, dintre cioburi de stea, prinde-mă toamnă de mână, să alerg din nou împreună cu ea şi-apoi, să adun doar parfumul unei toamne târzii şi al fetei, pe care încă o mai aştept, ca să vină.

   Toamna, tainice gânduri, răsar din depărtare când tu iubito, cu glasul tău fierbinte mereu îmi aminteşti, de-a timpului visare.

   Toamna, sărutul tău şi azi îl mai doresc, în nopţile cu lună clară sus pe cer, când stele strălucesc, în sunet dulce de vioară.

   Toamna, îmi simt inima aprinsă în flăcari de iubire şi chipul tău îl simt mereu aproape, ridic privirea şi încerc să zbor şi-apoi, nedumerit mă-ntreb: eşti flacără sau dor?

   Toamna, după vorbele tale tânjesc mereu, de-o vecie, oricare din ele, căci dulce înfioară inima mea şi aştept mereu să-mi spui ceva, ceva ce nimeni nu ştie, nimeni n-aude, căci doar toamna vorbele tale leagănă-adie, ca şi o frunză ce cade şi-apoi, m-ar mângâia.

   Toamna, este universul amalgamului, al culorilor, al sentimentelor şi  poate că, şi  al singurătăţilor târzii dar simt uneori că această singurătate mă ucide în suflet.

   Toamna, eu pot întoarce timpul, pot gusta dulceaţa durerii ce se decojeşte din amintiri, pot zbura prin tristeţea liniştii perfecte, iubesc mirosul amărui ce pluteşte în aer.

   Toamna, cred că melancolia şi dispreţul morţii faţă de viaţă ne pot face mai sensibili, mai predispuşi tristeţii, mai maturi, mai fericiţi şi chiar dacă, toate acestea poate nu rezumă fericirea în lumea voastră ei bine, ea, toamna, o rezumă în lumea mea.

   Toamna, uneori iubirile mor prin cuvinte de-adio, uneori scrise pe lacrimi de plumb ce cad peste suflet dar mor cu mâinile-ntinse spre clipe de viaţă, cu strigăte mute de dor de trecut sau poate că nu toate mor, ci doar iubirea mea.

   Toamna, îmi pare uneori atât de tristă şi plină e de ploi, sufletul iar îmi plânge şi ochii iar mi-s goi însă numai ea, toamna, e atât de perfectă în lumea mea.

   Iar tu, iubire, înveleşte-mă într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă târzii şi lasă-mă să alerg desculţ, prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele apoi, stai lângă mine şi priveşte-mă, rupe din tine şi întregeşte-mă dar nu-mi opri visarea. Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare.

   Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi mi lipseşti atât de mult.