Ştiam că niciodată nu trebuia să mă fi bazat pe faptul că uneori, îmi spuneai cât de mult mă iubeşti, cât de mult mă doreşti şi cât de bine te simţeai alături de mine pentru că, iată, dacă nu am reuşit să ţinem focul dragostei noastre mereu aprins, el s-a stins încetul cu încetul şi acum, cu siguranţă, nu mai poate fi reaprins niciodată.
Uneori, mi-e atâta dor de tine şi aş vrea iar să mă pierd prin ochii tăi, visând la orizontul ce are chipul tău, pentru că, doar ochii tăi oglindeau trăirile mele, durerile şi bucuriile. O lume infinită puteam citi în ei iar culoarea lor, asemeni pădurilor tinere, lumina lor era pentru mine icoana vie a sufletului tău. Pentru că, doar ei m-au făcut să traiesc clipe magice alături de tine. În universul meu, ochii tăi superbi îmi apăreau ca doi aştri, lumina lor îmi călăuzea mereu paşii, căldura lor mă învaluia, veselia lor îmi dădea mereu forţa să merg mai departe.
Aş mai vrea şi acum, ca privirea ta divină să mă mângâie iar. Şti, uneori, mă întreb: ce vrajă ascundeau ochii tăi de mă simţeam atras de ei ca de un magnet? Ce forţă tainică, mult mai puternică decât voinţa mea, a pus atunci stăpânire pe sufletul meu şi crede-mă, simţeam că nu mai pot scăpa de sub puterea ei. Şi chiar atunci, când încercai să îmi ascunzi sentimentele tale, în ochii tăi se oglindeau toate faptele, fiecare privire de-a ta, îmi smulgea un suspin, fiecare vorbă de-a ta, îmi alina sufletul şi-mi mângâia auzul. Oare, vreodată, îmi vei îngădui din nou să mai am în faţa mea, privirea ta sublimă a ochilor tăi.
Simt că inima mi-e încă plină de tine şi de iubirea ta. De-aş putea oare, să te mai iubesc măcar, numai pentru o clipă, înseamnă că atât aş mai trăi iar în rest n-aş mai şti de mine. Acum, când nu te mai văd, sufletul mi-e asemenea copacilor dezgoliţi de frunze, asemenea unei păsări închisă într-o colivie sau asemenea unui munte, îndepărtat şi rece. Tu, ai fost singură fiinţă care mi-a dat mereu speranţa şi calmul în momentele dificile.
Pentru ca zâmbetul tău să nu mai fie niciodată umbrit, aş căuta lumina în întuneric. Pentru ca în ochii tăi să nu mai fie niciodată tristeţe, aş reînvia frunzele care mor toamna. Pentru ca paşii tăi să-ţi fie călăuziţi tot timpul, aş lua stelele de pe cer ca să-ţi lumineze calea. Iar pentru iubirea ta, aş înceta drumul soarelui. Pentru sărutul tău, aş topi gheţarii şi aş seca marea.
Dar ştiu că toate acestea, nu mai sunt acum îndeajuns să-ti demonstrez că merit tousi, să mă iubeşti din nou. Stiu, că acum, a venit momentul, să te las să zbori liber, în lumea ta.
Uneori, mi-e atâta dor de tine şi aş vrea iar să mă pierd prin ochii tăi, visând la orizontul ce are chipul tău, pentru că, doar ochii tăi oglindeau trăirile mele, durerile şi bucuriile. O lume infinită puteam citi în ei iar culoarea lor, asemeni pădurilor tinere, lumina lor era pentru mine icoana vie a sufletului tău. Pentru că, doar ei m-au făcut să traiesc clipe magice alături de tine. În universul meu, ochii tăi superbi îmi apăreau ca doi aştri, lumina lor îmi călăuzea mereu paşii, căldura lor mă învaluia, veselia lor îmi dădea mereu forţa să merg mai departe.
Aş mai vrea şi acum, ca privirea ta divină să mă mângâie iar. Şti, uneori, mă întreb: ce vrajă ascundeau ochii tăi de mă simţeam atras de ei ca de un magnet? Ce forţă tainică, mult mai puternică decât voinţa mea, a pus atunci stăpânire pe sufletul meu şi crede-mă, simţeam că nu mai pot scăpa de sub puterea ei. Şi chiar atunci, când încercai să îmi ascunzi sentimentele tale, în ochii tăi se oglindeau toate faptele, fiecare privire de-a ta, îmi smulgea un suspin, fiecare vorbă de-a ta, îmi alina sufletul şi-mi mângâia auzul. Oare, vreodată, îmi vei îngădui din nou să mai am în faţa mea, privirea ta sublimă a ochilor tăi.
Simt că inima mi-e încă plină de tine şi de iubirea ta. De-aş putea oare, să te mai iubesc măcar, numai pentru o clipă, înseamnă că atât aş mai trăi iar în rest n-aş mai şti de mine. Acum, când nu te mai văd, sufletul mi-e asemenea copacilor dezgoliţi de frunze, asemenea unei păsări închisă într-o colivie sau asemenea unui munte, îndepărtat şi rece. Tu, ai fost singură fiinţă care mi-a dat mereu speranţa şi calmul în momentele dificile.
Pentru ca zâmbetul tău să nu mai fie niciodată umbrit, aş căuta lumina în întuneric. Pentru ca în ochii tăi să nu mai fie niciodată tristeţe, aş reînvia frunzele care mor toamna. Pentru ca paşii tăi să-ţi fie călăuziţi tot timpul, aş lua stelele de pe cer ca să-ţi lumineze calea. Iar pentru iubirea ta, aş înceta drumul soarelui. Pentru sărutul tău, aş topi gheţarii şi aş seca marea.
Dar ştiu că toate acestea, nu mai sunt acum îndeajuns să-ti demonstrez că merit tousi, să mă iubeşti din nou. Stiu, că acum, a venit momentul, să te las să zbori liber, în lumea ta.
