IUBIREA TA VIRTUALA

   Acum, când TU nu mai exişti nici măcar în visele mele, nici în sufletul meu, nici în mintea mea, când nu te mai văd, când nu te mai aud şi nici măcar nu-ţi mai scriu, abia acum, simt că sufletul mi-e asemenea copacilor dezgoliţi de frunze, asemenea unei păsări închisă într-o colivie sau asemenea unui munte, îndepărtat şi rece.

   Chiar dacă ne-am cunoscut doar "virtual", auziindu-ne doar la telefon şi scriindu-ne doar din spatele acestor taste ale calculatorului, fără să ne fi văzut şi întâlnit niciodată în realitate!

   TU pentru mine, ai fost mereu singura fiinţă care mi-a redat speranţa şi calmul necesar în momentele mele dificile, care mi-a readus echilibrul în viaţa mea atunci când am avut atâta nevoie de el şi atunci, când mi-a fost atâta foame în sufletul meu, să mă îndrăgostesc din nou şi mi-ai alungat de atâtea ori singurătatea, care mă ucidea uneori, în suflet.

    

   Dacă TU, n-ai fi apărut "virtual'' în viaţa mea, universul meu nu ar mai fi avut atunci nici un rost pentru care să existe!

     Dacă nu ţi-aş fi auzit vocea ta atât de caldă şi de sublimă la telefon, n-aş fi putut niciodată să-ţi simt gândurile.

  Dacă n-ar fi fost mâinile tale să mă atingă cu atâta duioşie şi pasiune atunci când ne iubeam prin nopţile de vis, trupul meu nu ar mai fi avut de ce să se-nfioare.

  Dacă n-ar fi fost pasul tău să-l simt cum mă urmărea agale, umbra-mi m-ar fi urmat spăşită, fără nici o traiectorie, căci pasul tău făcea să tresară până şi umbra care mă însoţea la orice pas.

  Dacă n-ar fi fost ochii tăi dulci şi pătrunzători să mă privească din spatele unor fotografii, visele mi-ar fi părut atât de pustii fără tine.

 Dacă n-ar fi fost gura ta atât de dulce atunci când îţi sărutam buzele prin ecranul calculatorului priviindu-te în poze, n-aş fi ştiut niciodată ce înseamnă sărutul, căci prin el ţi-am simţit toată pasiunea şi senzualitatea ta de a mă iubi.

   Dacă n-ar fi fost privirea ta atât de nevinovată atunci când mă urmăreai de pe ecran când îţi scriam, n-aş fi tresărit niciodată şi nu aş fi avut de ce să mă-nfior la cel mai mic gest al tău.

   Dacă n-ar fi fost inima ta să-i simt bătăile atât de aproape, sufletul meu nu şi-ar mai fi găsit liniştea, iar inima mea ar fi avut un ritm mecanic.

  Dacă nimic nu ar fi fost din toate acestea, n-aş fi învăţat niciodată ce înseamnă să mulţumeşti pe cineva, n-aş fi învăţat poate nici ce înseamnă să trăieşti clipa pe care viitorul ţi-o poate refuza, uneori.

  IUBIREA, rămâne ceva indestructibil, mai preţioasă ca aurul şi mai dulce ca mierea, mai graţioasă ca un ghiocel şi mai minunată decât un diamant. Iubirea e acea ultimă speranţă a doi oameni care se plac şi care vor să fie împreună.

  IUBIREA, e asemenea unei grădini cu flori de care trebuie să ai grijă zi de zi, căci trebuie să ai grijă de persoana iubită şi să o cucereşti în fiecare zi, astfel încât ea să ajungă să te iubească tot mai mult şi să te preţuiască, pentru ceea ce eşti - UN ALT OM ÎN FIECARE ZI.

  Ştii? Mă-ntreb uneori, cui aş putea să-i mulţumesc că te-am întâlnit şi cunoscut virtual în spatele acestor taste ale calculatorului meu? În faţa cui aş putea, îngenunchind, să mă rog pentru TINE şi pentru iubirea aceasta virtuală ce ne-a fost dăruită?

 Cui aş putea să-i mulţumesc pentru acestă minunată stare de bine, pentru zâmbetul misterios şi ştrengăresc din colţul buzelor, pentru căldura şi tandreţea cu care mă învăluiai mereu, pentru emoţia care-mi inunda trupul şi sufletul atunci când îţi scriam, pentru primul gând al diminetii ce zbura către tine, pentru dansul trăirilor de la miezul nopţii.

   Pentru plimbarea, mână-n mână printre luminile marelui oraş, adormit parcă, pentru florile lunii aprilie şi pentru fluturii albaştri, pentru primul val spart de ţărmul Mării Noastre, pentru primul strop de ploaie ce vestea furtuna, pentru ciripitul păsărilor, pentru muşchii verzi şi catifelaţi ai pământului, pentru iarba ce miroase a viaţă, pentru brânduşele galbene dar şi pentru cele liliachii.

  Pentru ploaia furioasă ce parcă mătura totul în cale, pentru pârăul din luminiş, pentru soarele ce se ascundea parcă în spatele frunzelor, pentru lacrima de tristeţe ce se zbătea sub pleoapă la sosirea gândului că nu va mai fi la fel ca înainte, pentru atingerea ca o părere, pentru umbreluţa ursuleţului, pentru panseluţele de la gradina botanică şi pentru multe, multe altele pe care nu le pot aşterne acum, pe un petec de hârtie.

  Cui, altcuiva, i-aş putea mulţumi? Pentru tot ce ai fost TU pentru mine. Pentru tot ceea ce mi-am imaginat că am fi putut trăi împreună. Pentru tot ceea ce am devenit eu, întâlnindu-te şi cunoscându-te virtual. Pentru tot ceea ce cu siguranţă vom trăi odată, în alte vieţi, prin alte lumi, începând cu această clipă?

  Pentru clipele de dor rămase în priviri şi nopţile de vis, cu-atâtea bucurii şi împliniri şi pentru că, doar florilor eu le spuneam în zori, cât te iubesc, DRAGA MEA PRINŢESĂ DIN VIS, ÎŢI MULŢUMESC.

VIATA ÎN PADURE

  Sunt sfârşit de oboseală. Măceta îmi atârnă ca o bilă de plumb şi de-abia reuşesc să-mi şterg transpiraţia ce încă îmi întunecă vederea, aşa cum osteneala şi sentimentul de zădărnicie îmi întunecă raţiunea.

   În surdină, de undeva, răsună freamătul şi chemarea altor păduri, care poate sunt mai luminoase, cu mai multe poieni şi lacuri limpezi. Cred că am depăşit punctul în care reflexele îmi conduc avansul. Viaţa noastră sentimentală e ca şi o pădure.

   Am ajuns undeva, cândva, la intrare şi am pornit amândoi, deodată! Am avut impresia că sunt oarecum pregătit. Nu vreau să exagerez şi să susţin că ştiam ce vreau, nu pot fi într-atât de îngâmfat! Credeam totuşi, că mie nu mi se poate întâmpla să nu văd pădurea din cauza copacilor, că mereu, mereu voi putea ţine acel fir călăuzitor pe care de sus îl vedeam atât de bine.

   Dar pădurea e tare întunecoasă şi tare deasă, chiar încâlcită. Paradoxal, totuşi păduri la fel de asemănătoare sunt străbătute de mulţi şi îmi e greu să cred că toţi se rătăcesc! Sau poate nu mărturisesc ei? Poate doar lasă impresia că sunt stăpâni pe ei, că busolele şi hărţile lor sunt bune şi mai ales că ei sunt atât de bine pregătiţi încât chiar ştiu să le utilizeze?

  Te caut mereu. Umblu de la Răsărit spre Apus! Asta e regula inexorabilă a jocului şi din păcate nu noi am stabilit-o! Acum, îmi fac drum cu greu printr-un alt desiş. Din nou, un alt desiş. Greu mai e să mă lupt, iar şi iar, cu ele.

   Am impresia că am mai trecut pe aici, dar sunt sigur că e doar o asemănare. Toate par la fel şi deseori mă cuprinde descurajarea. În fond, unde duc toate aceste poteci? Oare, noi DOI, o să ne întâlnim vreodată definitiv?

   Of doamne! Parcă e un algoritm, o încrengătură de noduri de decizie şi căi de acces virgine. Mă opresc şi mă gândesc şi o iau iar pe un drum şi toată structura asta se schimbă. Dar dacă aş încerca o altă pădure?

   Probabil, ar putea fi mai rară, mai uşor de străbătut şi aş găsi un terminus cu altcineva? Dar dacă ideea asta e doar un miraj? O fata Morgana care mă ispiteşte să dau cu piciorul la tot pentru o simplă iluzie?

   Parcă văd cum se conturează un alt luminiş în faţă sau e chiar o altă poiană? Tin minte că ne-am mai intersectat în multe alte poieni. Trebuia oare să alegem una din ele, să o ocupăm şi să stăm acolo? Să ne mulţumim cu ea şi cu starea de intersecţie, fără să căutăm contopirea?

   Am auzit că unele cupluri aşa fac, se mulţumesc pur şi simplu cu o rază şi nu mai caută baia de lumină, în care să se scalde! Mai bine nu, eu caut şi vreau să ne absoarbă, să ne ridice, să ne permită să zburăm! Deşi, nici acum nu ştiu dacă şi tu vrei asta.

  Te caut mereu. Pentru mine eşti neschimbată. O Ileana - Cosânzeana! Oare, dacă spun Ileana Cosânzeana, implică duioşia, romantismul şi tandreţea? Okay, poate greşesc, raţiunea îmi spune că anii pe care i-ai petrecut căutându-mă, au lăsat urme, dar în definitiv, contează percepţia mea despre tine, nu?

   Uneori, când ne-am intersectat, îmi spuneai că sunt orb şi văd frumuseţe acolo unde poate nu e, caut vibraţii acolo unde poate ele nu se pot transmite, vreau magie când poate acolo e doar blazare. Dar oare de ce vrei mereu doar raţionamente, acolo unde sunt sentimente?

   E o poiană. Ba mai mult, e şi un lac în ea. Limpede ca şi cristalul, să fie oare doar o capcană? Sunt foarte obosit şi o baie mi-ar prinde bine. Dar dacă mă cufund şi îmi apare în faţă o cale de legătură cu o altă pădure? Stiu ce ai spune: închide ochii, nu te uita, răcoreşte-te şi mergi mai departe. Dar sunt atât de obosit! Poate nu te voi găsi niciodată. Si totuşi, tentaţia e uriaşă şi se acumulează cu fiecare lac, chiar şi cu fiecare izvor, ce îmi răsar în cale, iar şi iar.

  Stiu că şi tu întâmpini aceleaşi greutăţi, aceleaşi desişuri, aceleaşi cărări ce aparent nu duc nicăieri. Fie, închid ochii şi merg mai departe, dar unde? O mai fac odată, încă odată, aş vrea să fie pentru ultima dată! Sunt atât de obosit! Mă rostogolesc mereu, căutându-te.

   Aş vrea să mă ridic, să văd pădurea dedesubt, să văd soarele acolo, la Răsărit, luminându-ne calea, să văd Poiana în care să mă năpustesc peste tine, să te iau cu mine în lac, să te iau în braţe, să lăsăm sentimentele să ne invadeze şi să străbatem Pădurea împreună.

   Te caut mereu, de la Răsarit la Apus. Aşa e regula jocului. Regula asta nu am stabilit-o eu şi nu o pot rupe. Si, în sfârşit, te găsesc într-un luminiş, unde mă aşteptai puţin îngrijorată, puţin temătoare, puţin timidă dar cu multă speranţă şi dor de iubire în suflet.